Pagini de jurnal (9)

Ion C., poet, mai cunoscut însă în calitate de cronicar dra-matic şi, mai nou, încă mai cunoscut în cea de editor, mă obligă să meditez asupra minciunii. Ce urmăreşte, în zdrobitoarea majoritate a cazurilor, minciuna? Să obţină un avantaj ascunzînd un defect sau o potlogărie, ameliorînd imaginea celui ce-o practică. Întîlnim însă şi situaţii în care minciuna dobîndeşte un soi de gratuitate. Minciună de dragul minciunii, precum artă pentru artă. Minciuna devine o patimă neagră, un viciu ce riscă a-i distruge emitentul precum jocul de cărţi sau drogul. Viciosul în chestiune nu mai ţine seama de interesul său elementar, de reputaţia sa, acceptînd cu aparentă seninătate a se compromite. Are nevoie de doza sa curentă de minciună, pe care o sporeşte aidoma dozei unui stupefiant. Pare a nu mai putea supravieţui în afara minciunii. Minte cu neruşinare, minte monstruos. Mai curînd decît indignarea, un astfel de individ ce se iresponsabilizează înspăimîntă ori stîrneşte compasiunea.

*

Să reprezinte minciuna aceasta paroxistică o naivitate perversă? Dacă socotim naivitatea drept o purtare care nu ţine seama de faptul că vei fi judecat de alţii, putem vorbi de naivitate şi viciu la un loc…

*

„Nu stricăm lucrurile vorbind despre ele?” (Virginia Woolf).

*

Zile stranii. Azi e o zi primăvăratică, de mare splendoare. Te laşi copleşit de lumina ei hipnotică, te întorci parcă înapoi într-un trecut fabulos, cînd o asemenea lumină semnala nu un început, ci un timp fără trup care să îmbătrînească, un timp în sine, imuabil. O altă zi, cu un cer uşor înceţoşat, aşternînd uşoare umbre vineţii, nici caldă nici rece, dar cu o forfotă nepotolită, expresie s-ar zice a unei tensiuni ce nu se decide a se da în vileag, lăsîndu-se doar bănuită, tensiune care se transmite oamenilor, mai mulţi parcă decît altădată pe străzi, grăbiţi, aferaţi. Are un aer visător şi totodată unul laborios, pragmatic. Horoscopul său pare prielnic lucrurilor mărunte ce se agită relativ armonios, fiind lipsite de mari ambiţii. Aspiră a se aşeza temeinic, prozaic, precum rufăria în dulap, precum mărunţişurile în sertar. O zi ieşită din anotimp, somnambulă. Dacă e noiembrie, te face să te crezi în aprilie, dacă e iunie, te face să te crezi în septembrie. Dereglată sub raportul calendarului. De-o gratuitate care pare totuşi a vesti ceva. Seamănă cu acele scări din grafica unui Piranesi, care nu duc nicăieri. Şi totuşi…

*

De ce atracţia mea faţă de bătrîni, faţă de, în genere, vechime? Persoane, cărţi, picturi, obiecte casnice, fotografii, muzică, toate mă ispitesc într-un chip aparte cînd poartă o pecete retro. De ce, înainte de toate, pasiunea mea, de la anii cei mai fragezi, izvorîtă, s-ar zice, din nimic, pentru istorie? Să trec peste explicaţiile prea simple, de pildă, nevoia, ce s-ar fi putut ivi doar mai tîrziu, a evaziunii dintr-un prezent nesatisfăcător, ori cea a unei protecţii spre care tînjeşte fiinţa fragilă, inadaptabilă care e, în genere, omul cu un anume grad de sensibilitate. Cutez să zic, de nu e prea pretenţios, că e la mijloc o atracţie pentru increat. Pentru Neantul din care purcedem şi care, nereprezentabil fiind, a fost substituit, în chip convenţional, de fiinţe, lucruri, întîmplări de dinaintea naşterii, chezăşie palpabilă a inpalpabilului. Aşa cum iconografia dintr-o biserică girează transcendenţa sub unghiul său religios. Din această pricină, cred, mă captivează nespus relatările bătrînilor privitoare la întîmplări petrecute pe cînd încă nu descinsesem în lume, acum, din păcate, foarte puţini în viaţă. Din această pricină mărturisesc că lectura unei opere al cărei autor nu mai e printre noi e, pentru mine, mult mai acaparantă, mai aptă de a stîrni o reacţie afectivă decît scrierile semnate de unul mai tînăr, pe care l-aş putea întîlni, cu care aş putea avea relaţii publicistice, telefonice, de nu chiar de la om la om.

*

Să fie nihilismul o purgare radicală a spiritului, o prefaţă a purităţii? Premisa unui nou început total? Cu acest gînd îl citesc pe Antonin Artaud, un deznădăjduit care pare a dibui o posibilă nădejde paradoxal disimulată în crispările dureroase ale negaţiilor ultime: „Nu mai cred în cuvinte, în viaţă, în moarte, în sănătate, în boală, în neant, în fiinţă, în starea de veghe, în somn, în bine, în rău, în virtute, în viciu, în materie, în spirit, în real, în suprareal, în iubire, în ură, în fantastic, în laşitate, în eroism, în poltronerie. Cred că nimic nu are înţeles – de fapt, totul mă plictiseşte pînă la dezgust, şi asta de cînd mă ştiu. Pentru că nu am crezut niciodată în nimic şi nu am gîndit niciodată nimic, nici nu am vrut să înţeleg ceva din cele ce sunt, fiindcă am văzut de cînd mă ştiu curva stării de lucruri, care ţinea morţiş să fie privită, să i se spună tu, să fie apoi vidanjată”. De subliniat o gingăşie, o fragilitate a negaţiei ca un simptom discret al unei contraponderi: „Şi nu ştiu cum pot fi numite toate cele ce sunt şi nici ce sunt… Există însă un punct în care m-am oprit întotdeauna, momentul jignirii, fie şi cu un fir de păr sau cu umbra unui fir de păr, cuiva care nu mi-a luat nimic şi nu mi-a făcut nimic – şi mai există un punct dincolo de care nu trec, clipa căderii din mine însumi în mine însumi, fie şi preţ de-un fir de păr…”.

*

Cum să accept bătrîneţea, cînd sunt acelaşi, riguros acelaşi în articulaţiile mişcărilor conştiinţei, în pliurile emoţiei care fîlfîie mereu, fie şi abia perceptibil, ca o perdea la o fereastră deschisă într-o amiază cu lumină nemişcătoare? Cum să mă institui în mine ca o altă fiinţă, cînd acea altă fiinţă n-a apărut efectiv? Actul de naştere e o convenţie sîcîitoare. Tot mai încredinţat de acest fapt, încep să mă observ cu mai multă atenţie. Să mă pîndesc ca într-un joc al dedublării. Pe de o parte, eu cel adevărat, cel statornic, pe de alta, o făptură care, în mod relativ, sub acolada unui efemer tolerant, şi oarecum amuzîndu-se, acceptă o alteritate, ca şi cum s-ar grima, s-ar deghiza. Aşa cum se întîmplă în unele vise nocturne, mă percep, fără spaimă, multiplicat, privind cu calm la altă persoană ca la o altă înfăţişare a mea. Funcţionează undeva o legitate tainică ori totul e o încă o amabilă fantazare? Bătrîneţea ca un produs al imaginarului unei existenţe agasate de-a se mai considera la modul aşa-zicînd realist? Bătrîneţea ca o încercare de-a mă reinventa? Acum, cînd îmi dau seama ceva mai bine de incapacitatea ce m-a împovărat o viaţă de a-mi lustrui, aranja, idealiza cît de cît trăsăturile ce mi-au fost date... Memoria şovăie, are de la o vreme sincope, goluri îngrijorătoare, ca o lampă năbădăioasă, care cînd se aprinde, cînd se stinge. Văzul e încă satisfăcător, deşi uşor înceţoşat de o cataractă „incipientă”, de vreo opt-nouă ani. De cîteva luni nici auzul nu mai e la înălţime, înhăţînd cu anume dificultate sunetele ce vin de la o oarecare distanţă, precum un acrobat ce şi-a pierdut agilitatea braţului. Cunoaşterea însăşi se contractă, se pierde în contururile stabilite, redusă nu la un teritoriu, ci la un şir de centre care semnifică mai puţin o cuprindere cît nişte direcţii. Cum spunea Chamfort: „Ceea ce am învăţat nu mai ştiu. Puţinul pe care-l mai ştiu, l-am ghicit”. Dar mă bucur şi de o compensaţie. Amintirea (altceva decît memoria care ţine seama, contabiliceşte, de sumedenie de date, adesea neînsufleţite) cunoaşte un flux uriaş. Nu e ceas din zi, nu e ceas din nopţile insomniace în care să nu prefir cele petrecute cîndva, eposul întregului trecut mărunţit în secvenţe nespus de insignifiante uneori, alteori în prim-planuri stranii, în racourciuri obsesive, în răsuciri surpinzătoaare ori iarăşi într-o pulbere de detalii indiferente la montajul pe care mi se năzărea că l-aş putea săvîrşi într-o carte de „memorii”. La ce bun? Viaţa mea s-a desfăşurat în locuri banale, în împrejurări opace, în aşteptări încercuite de „umbre reci”, bacoviene. N-are cum să intereseze pe alţii. A devenit ficţiune, tulburătoare, caldă, chemătoare ficţiune, exclusiv pentru conştiinţa modestă a subsemnatului care îi vizionează nesăţios imaginile, aidoma unui spectacol produs pentru un singur spectator.

*

Facilitatea care zace în adîncul oricărei soluţii optimiste. Ingeniozitatea care zace în adîncul oricărei soluţii întunecate.

*

Ideile se răcesc aidoma sobelor. Trebuie să le încălzeşti cu combustibilul informal, cu o materie nepretenţioasă care e foarte departe de idee.

*

Neavînd de-a lungul multor veacuri nici ţară, nici armată, evreii ne-au înfăţişat treptat imaginea unui popor străin de manifestări belicoase, dedat unor ocupaţii practice. „Instinctul războiului” părea a li se fi atrofiat, cel puţin pînă la constituirea statului Israel. Dar a dispărut oare impulsul obscur al acestuia? Mai curînd s-a transmutat în planul dobîndirii unei puteri ideale, al strategiilor unor doctrine acaparante, al unor creaţii extrem de ambiţioase. O putere ce viza/vizează durata. Să dăm cuvîntul lui Bernard-Henri Levy: „Pentru că tocmai la această artă a războiului ar trebui să ajungem. Adică la acest cîmp de luptă pe care-l reprezintă, concret, în detaliu, scena literară sau filosofică. Sau la această continuă stare belicoasă care este, dacă dăm crezare şi celor mai mari, viaţa unui scriitor. Kafka, bunăoară. Kafka, adică cel care, după cum ştiţi, era un admirator al lui Napoleon şi care vedea în ezitările împăratului în lupta de la Borodino sau în scenariul retragerii din Rusia adevărul încifrat al «campaniilor» şi «manevrelor» care constituiau aspectele obişnuite ale existenţei sale de romancier… Credeţi-mă pe cuvînt - vom cîştiga timp”. Decepţionaţi de istorie, evreii vor a se consola cu timpul…

*

„De multe ori oamenii ajung savanţi la fel cum ajung să fie soldaţi: numai pentru că nu sunt buni de altceva” (Lichtenberg).

*

Să fie bătrîneţea ca şi moartea o chestiune de imaginaţie? Ne temem cumva de ele doar pentru că avem, unii din noi, o imaginaţie mai bogată, capabilă a le forja în chip terifiant? Ne îngrozim pe noi înşine fără să vrem? Aşa crede Proust şi n-aş îndrăzni a-l contrazice. Sau ar fi vorba şi de-o trăire a lor mai puţin „angajantă”, biologic ori social nesatisfăcătoare, înspăimîntîndu-ne printr-un final ce ar veni peste neîmpliniri? Ca o datorie neachitată.

*

A.E. mi-a spus: „Mi-e ruşine să vorbesc despre Dumnezeu, e ca şi cum aş apărea complet gol în public”. Ce i-aş fi putut spune altceva decît că pudoarea nu te poate dezonora?

*

A te obişnui cu lumea, iată o problemă pentru cei care, avînd o înclinaţie spre introvertire, se simt lăsaţi pe dinafară. Structurile artiste aparţin în principiu acestei tagme nefericite, care „complică inutil” viaţa, cum se străduia să-mi explice, recent, un confrate, înciudat, după toate probabilităţile, pentru că şi el face parte dintr-însa. De fapt, chestiunea se pune aşa: în ce măsură te simţi tu însuţi o componentă a lumii? O frîntură a imensului real. Un atare simţămînt e reflex, aidoma respiraţiei sau bătăilor inimii. A-l „pune în problemă” n-ar avea rost. Te desparţi de lume atunci cînd înmugureşte emoţia unei eterogenii (o stare difuză, risipită în sensibilitate, prea puţin racordată la conştiinţă), ducînd mai întîi la incompatibilităţi cu cei din jur, apoi, mai tîrziu, la disocieri în sfera meditaţiei, eventual la o „teorie”. Dar lumea continuă să te solicite ca o particulă a ei, te face astfel să percepi mai constrîngător situarea ta în lume. E ca şi cum ai descoperi obligaţii financiare despre care nu ştiai şi care te pun în dificultate. Să primeşti somaţii de plată cărora eşti obligat să li te supui. Diferit de majoritatea semenilor, nu o dată neacceptat de jocurile lor, deţii totuşi o capacitate de observaţie sau pur şi simplu contemplativă, care-ţi poate oferi o imagine a lumii distinctă. În consecinţă, încerci să te pliezi pe o astfel de lume „personală”. Confruntîndu-se cu lumea socotită reală, la îndemîna tuturor, o asemenea lume îţi impune o reevaluare a realului dat de accepţia obştească. Şovăi între replică şi subordonare. Nu mai poţi asimila realul transformîndu-l automat în tine însuţi, ca pe un aliment. Însă nici nu-l mai poţi ocoli. Lumea „ta” are o unitate sensibilă, o organicitate a trăirii, în timp ce lumea Celuilalt îţi apare ca un puzzle de impresii şi experienţe ce nu izbutesc a ajunge la un capăt, a sugera un întreg, risipită, progresiv înstrăinată în părelnica-i „corectitudine”. Soluţia? Obişnuinţa care „îmblînzeşte” cît de cît realul decepţionant, o umoare mimînd naturaleţea ce ţi-a fost refuzată. Te obişnuieşti cu viaţa precum cu o haină, cu o pereche de pantofi cum s-a nimerit, în care ajungi să te simţi „bine” după o îndelungă purtare.

*

Obişnuinţa, conform Talmudului, e „mai întîi o pînză de păianjen, dar curînd ajunge tot atît de tare ca un odgon”.

*

A.E. îmi spune: „Nu trebuie să ocărăşti obişnuinţa. Ea e martirajul cel mai blînd de care avem parte”.

*

Atît de modeste idei, încît, de jenă, acestea se ascund între cuvinte. Atît de sărăcăcioase cuvinte, încît, de jenă, acestea se ascund între idei.