Pagini de jurnal (12)

De ce reţinem amănuntele: de ce selectăm unele în dauna altora? De ce unele amănunte se îndărătnicesc a persista în minte în timp ce altele, părelnic mult mai semnificative, pier în uitare? Poate pentru că amănuntele se disociază de „întreg” în temeiul unei enigmatice tendinţe de individualizare. „Întregul” e mai general, e categoria, e specia, pe cînd amănuntele sunt particule concrete de existenţă, neasimilabile pînă la capăt acesteia. Greşim oare considerîndu-le un fel de embrioni ai creaţiei? În răspăr cu aplatizarea memoriei ce vizează îndeobşte contururile largi, ansamblurile, amănuntele nutresc amintirea, ficţiune caldă, evocatoare, născută chiar în sînul existenţialului.
*
Visul: o sinceritate în stare delirantă.
*
Slugărnicia se deosebeşte de umilinţă. E o pastişă perfidă a umilinţei autentice, pe care o batjocoreşte.
*
Ce sens au dimensiunile materiale ale imaginarului în poezie? Oare am putea vorbi serios despre o „inferioritate” a poeziei care scoate în relief aparentul banal casnic, animalier, stradal, peisagistic etc., în raport cu cea desfăşurată pe panouri grandioase, cu miză declarat cosmică? Nu intervine o infatuare a celei din urmă, îngînată de rutina unor comentarii? Putem vorbi în primul caz de o poezie „minoră”, insinuînd un rabat de calitate? Misterul nu e la fel de prezent în iluzoria „micime”? Se rosteşte astfel Dionisie pseudo-Areopagitul: „Despre Dumnezeu se spune că este mic sau subtil, fiindcă e în afară de orice mărime şi distanţă şi fiindcă străbate fără piedică prin toate (…). Această micime nu are cantitate, nici calitate, nu e ţintă, e infinită şi nemărginită, cuprinde toate dar nu e cuprinsă”. În poezie o fi altfel?
*
În toamna 1945, refugiul nostru din Basarabia, început în primăvara anului precedent, ne-a dus într-o comună din Gorj, anume Peşteana-Jiu, unde tatăl meu primise serviciu. S-a produs astfel o atenuare a mizeriei cumplite de la Târgu-Jiu, cînd mama fusese nevoită a-şi vinde pînă şi cele cîteva rochii şi cearceafuri cu care veniserăm de acasă. Mizerie ce apăsa mult mai greu asupra „refugiaţilor” (categorie privită nu o dată chiorîş de conaţionalii din „vechiul regat”, întristător fenomen comentat de Goma), lipsiţi de o locuinţă, de lucrurile uzuale, spre a nu mai vorbi de drama despărţirii de rudele rămase în partea cealaltă a graniţei vrăjmaşe. „La ţară”, mai puteam încropi o mică gospodărie, mai puteam cultiva cîteva straturi de zarzavat. Dar ce voiam să spun? În acel mediu sătesc în care mi-a fost dat a petrece cinci ani, locuiam într-o clădire, e drept arătoasă, neschimbată pînă azi, a „ocolului agricol”, al cărui şef era tata. Numai că… nu era proprietatea noastră. Toţi oamenii din preajmă erau „proprietari”. Inclusiv colegii mei de şcoală, îmbrăcaţi sărăcăcios şi adesea încălţaţi cu opinci, aveau satisfacţia unei căsuţe „a lor”, a unui petic de pămînt „al lor”. Filoxera comunistă încă nu distrusese simţul ancestral al proprietăţii. Deşi copil de „domn”, „domnişor”, cum mi se zicea de către ţăranii deprinşi încă cu protocolul bătrînesc, simţeam mîndria „proprietarilor”, confruntată cu starea noastră de dezrădăcinaţi, de „venetici”, de „refugiaţi”. Mă simţeam nu altminteri decît o frunză plutitoare pe apa Cioianei, pîrîul ce tăia în două localitatea. Încercam o strîngere de inimă pe care n-o pot uita nici acum. Am dobîndit un complex de inferioritate socială ce s-ar fi cuvenit să dispară, cînd, după aproape trei decenii, refugiat, ca să zic aşa, a treia oară, de la Oradea în Amarul Tîrg, am cumpărat aici un apartament de bloc. Dar ce valoare mai au satisfacţiile venite prea tîrziu? Mai înseamnă ele ceva cînd obstacolul pe care s-ar cădea să-l înlăture a căpătat în suflet o rezistenţă invulnerabilă?
*
„Una din marile ironii ale acestui secol e faptul că socialismul a trădat interesele femeilor prin ştergerea spaţiului domestic, în vreme ce capitalismul le-a trădat interesul prin idealizarea acestuia. Din moment ce realizarea efectivă a aşteptărilor femeilor nu era în interesul niciunuia dintre cele două sisteme, nicio soluţie adecvată nu a fost găsită. Odată cu eliminarea versiunii socialiste de modernizare industrială, capitalismul a rămas unicul pivot în jurul căruia femeile se învîrt, în continuare, fără cale de ieşire. În încercarea de a se elibera de „mistica feminină” a vieţii domestice, femeile americane din clasa de mijloc au intrat în cîmpul muncii, însă cu rezultatul că familia cu două salarii care, în 1970, era o chestiune de alegere, a devenit, de prin 1990, o necesitate financiară pentru milioane de familii. În mod invers, femeile care, în socialism, se prea poate să-şi fi dorit să rămînă acasă, au fost obligate să se întoarcă acolo din cauza şomajului structural care a urmat colapsului socialist. Odată cu sfîrşitul Războiului Rece, a început destrămarea statului bunăstării de ambele părţi, subminînd asistenţa socială pe care familiile se bazaseră şi transformînd-o în «servicii» plătite…” (Susan Buck-Morss).
*
A fi subtil: a conţine un mister, a fi, în planul intelectului, aristocratic. A fi convingător: a-ţi împărtăşi misterul trecînd în planul public, a deveni democratic.
*
„Guvernul are un braţ lung şi unul scurt: cel lung îi serveşte ca să ia şi ajunge peste tot; braţul scurt îi serveşte ca să dea, dar nu ajunge decît la cei apropiaţi” (Ignazio Silone).
*
Principalul e ca o femeie să nu te plictisească. Te poate contraria, scoate din sărite, umili, îndurera, acestea putînd fi doar feţe paradoxale ale seducţiei. Cînd te plictiseşte, totul e pierdut.
*
Vanitatea: faţa incultă a orgoliului.
*
Să fie fericirea doar „ceea ce cauţi în tine şi nu găseşti decît în altul”? (Monseniorul Ghika). Aici nu e neapărat invidie, ci, în cazul în care egotismul îngust ar putea fi depăşit, o idealizare, un reazim nostalgic aflat în izbînda prezumată a Celuilalt. Poate că o premisă a admiraţiei…
*
O zguduitoare impresie mi-a produs-o lectura, făcută cu glas tare de mama, a povestirii Puiul de I. Al. Brătescu-Voineşti. Aveam şase ani. Ne aflam în grădina bogat înfrunzită a casei în care abia ne mutaserăm la Soroca, de curînd eliberată, într-o amiază majestuoasă de vară a anului 1942. Am luat atunci cunoştinţă de o trăsătură a mea, neîndoios trasată de undeva din afara tacticilor formative ale oamenilor, ca şi din afara determinismelor „camerei obscure” biologice: dragostea de animale. Mi s-a dezvăluit în acel moment o faţă a mea, de căpetenie. Ar putea cineva rîde în faţa acestui text? L-ar putea batjocori? Iată o atitudine care, chiar adult fiind de atîta amar de vreme, fie şi unul „cu capul în nori”, nu mi s-a părut verosimilă. Pînă cînd am citit mărturia cuiva a cărui copilărie conţine şi o astfel de reacţie. Mărturie chiar a unui om de litere. Numele său: Z. Ornea.
*
„Scrisul e marele simbol al depărtării, nu numai al distanţei, ci, înainte de toate, chiar al duratei, al viitorului, al voinţei de veşnicie” (Oswald Spengler).
*
Individualismul inexorabil al intelectualului, chiar al celui însufleţit de cele mai umanitare intenţii, pentru care poate suferi mai mult decît cei ce i se par victime ale feluritelor inechităţi. Prea adesea generozitate versus egoism gregar: „Există mase şi interese de grupuri pentru care noi, intelectualii, nu preţuim nimic. Nu preţuim nimic atîta timp cît nu ne robim intereselor lor, ale proletariatului sau ale Siguranţei Generale, ale burgheziei. Azi, trag jandarmii în muncitori; mîine, vor trage muncitorii în burghezi. Ce avem noi de-a face cu unii sau cu alţii? Nu ne recunosc nici burghezii, nu ne recunosc nici muncitorii. Şi mai vorbiţi de tragism!... Nu vedeţi că nici nu suntem luaţi în seamă atîta timp cît rămînem intelectuali! Nici nu întîmpinăm rezistenţă. Mizeria, asta e tot ce avem; şi vreţi ca dintr-o luptă continuă, josnică, mediocră şi meschină cu mizeria să iasă un nou tragism! Iese numai ratarea, sau sterilitatea, sau dezertarea. Suntem suprimaţi, asta suntem…”. Vorbele lui Mircea Eliade din 1934 mi se par corecte şi în continuare.
*
„Nu-mi plac secretele altora. Dar mă interesează mărturisirile lor” (Camus).
*
Odinioară, cultura inhiba incultura. Azi doar o irită.
*
A trăi nu înseamnă pur şi simplu a fi, ci a avea o Formă. Una lăuntrică, pe care Celălalt se face a nu o vedea ori poate că nici n-o vede cu adevărat.
*
Eficacitatea vicleniilor scriitorului se opreşte în pragul scrisului său. Acesta îi dă în vileag tertipurile, aidoma unei hîrtii de turnesol.
*
„Sfătuitorul poartă întotdeauna pinteni, dar niciodată nu călăreşte” (Lichtenberg).
*
Rîsul: un dezacord euforic cu lumea. Un dezacord vid, lipsit de „filosofie”. „Rîsul (…) nu înţelepţeşte”, scria Noica. Opus surîsului, care ar fi un acord dumnezeiesc. „Isus n-a rîs. Dar va fi surîs”, socotea acelaşi.
*
4 iulie 2010, Tg.Cărbuneşti. La preumblarea mea de amiază, pe strada (recte şoseaua) principală, constat că mă priveşte insistent un tip între două vîrste, cu trăsături din rîndul acelora ce n-ar putea fi reţinute cu uşurinţă: „Dvs. sunteţi dl. cutare, nu-i aşa?” „Da, eu sunt”. „Sunt indignat! Sunteţi un detractor al lui Eminescu!”. „Cum aţi constatat, mă rog?”. „Scrie într-o carte a lui N. Georgescu, pe care am împrumutat-o de la bibliotecă”. „Stimabile, n-am citit această carte, însă ceea ce spuneţi e un neadevăr sfruntat. Nu sunt, n-aş putea fi, Doamne, un… detractor al lui Eminescu!”. „Aşa scrie în carte. Sunteţi un detractor!”. „Dar dv. nu ştiţi că într-o carte pot apărea şi lucruri tendenţioase, minciuni, prostii?”. „Degeaba îmi vorbiţi aşa. Scrie în carte că sunteţi un detractor al lui Eminescu”. Nu l-am putut clinti pe inopinatul meu interlocutor din obsesia sa, care, pentru mica localitate în care ne aflam mi s-a părut pînă la urmă întrucîtva amuzantă. Dacă există „nebuni frumoşi ai marilor oraşe”, de ce
n-ar exista şi nebuni la fel de frumoşi ai oraşelor mici?
*
La finele aceleiaşi luni am aflat de moartea lui Mircea Micu, cu doar un an mai tînăr decît mine. N-a fost lipsit de un anume talent poeticesc, în stil melodios-„romantic” ori sprinţar-„spiritual” (Tudor Gheorghe a înjghebat chiar un spectacol pe versurile sale), dar s-a afiliat mereu unor medii dubioase (Eugen Barbu, Fănuş Neagu, protocroniştii etc.). Fost funcţionar al Fondului literar, ceea ce l-a făcut pe avocatul de odinioară al Uniunii noastre, Nicu Filip, să-mi spună: „e una din hienele mici ale Uniunii”. Obrazul său ciupit de vărsat, ponosit, trăda o viaţă nesănătoasă, punîndu-te totodată în gardă precum că ai în faţă un ins ce-ţi poate produce neplăceri. Degaja un iz de fante de mahala îmbătrînit. Acolo unde avea „trecere”, îşi da în vileag apucăturile rele (glume sordide, insulte). Vulgaritatea persoanei se împletea cu un oportunism pururi activ. Cu siguranţă, va rămîne deasupra literatului memoria unui „stîlp de local” în nota periferiei dâmboviţene la care acest ardelean atipic s-a aclimatizat.
*
X e unul din acei indivizi care îmi fac impresia că poartă mereu ciorapi murdari.