Sunt foarte stînjenit cînd, vorbind cu cineva despre o persoană asupra căreia nu am o părere tocmai favorabilă, interlocutorul meu îi îngroaşă defectele într-un chip exagerat, îi atribuie fără temei altele. Caută s-o facă una cu pămîntul. Mă simt mai rău decît dacă ar începe s-o laude.

*

Curiozitatea copilului diferă de cea a adultului. Pe cînd cea de-a doua are o doză de scepticism, un subtext al unui real articulat prin delimitări, prima e deschisă spre infinit. „Omul mare” îmbrăţişează lumea cu intenţiile unei „cuceriri”, fie şi exclusiv pe plan gnoseologic, naivitatea copilului o intuieşte în enigma sa pe care o lasă intactă, o miroase ca pe-o floare.

*

„Hristos a spus că trebuie să învăţăm de la copii, pe ei îi mulţumeşte doar bunătatea” (Tolstoi).

*

Necunoscuţii care mă opresc pe stradă şi mi se adresează ca şi cum aş şti cine sunt. Mă jenez să le spun că nu-i (re)cunosc. E ca un episod de bal mascat, în care anonimatul constituie el însuşi o cutezanţă. Îndeobşte asemenea inşi mă tratează cu politeţuri, ceea ce mă inhibă, obligîndu-mă a le răspunde la fel, chiar dacă nu sunt de acord cu una sau alta din afirmaţiile lor. Nu pot polemiza cu un anonim. Nu pot duela cu o mască.

*

Pe măsură ce înaintez în vîrstă, devin o fiinţă care simte nevoia de-a proteja fiinţele mai slabe ce-au precedat-o, copilul, adolescentul, tînărul care-am fost. Nu mă dau în lături a le oferi sfaturile pe care nu le-am primit la vreme, a-i probozi retrospectiv. Eul mi se despică într-o pluralitate ce-mi produce o senzaţie tardivă de adaptare la lume. Mă văd util mie însumi ca şi cum aş fi util semenilor.

*

Din moda anului 2010. Sandale fără şosete şi cărţi pe care autorii mi le trimit fără autograf.

*

„Lumea datorează toate imboldurile către progres oamenilor strîmtoraţi de împrejurări. Omul fericit, în mod inevitabil, se închide în limitele vechi” (Nathaniel Hawthorne).

*

O d-nă decan din Amarul Tîrg declară la postul de radio local că mediocritatea (subînţeleasă) a învăţămîntului superior de aici reprezintă o „salvare” pentru studenţii care s-au avîntat imprudent spre centrele „mari”, de unde, dîndu-şi seama că nu fac faţă, se întorc spăşiţi în urbea originară. O „binefacere”, nici mai mult nici mai puţin!

*

Mare întrunire mare a scriitorimii noastre, la Ateneu, în 1968. Animaţie, aer benefic tensionat pe fundalul „liberalizării” în curs. Într-o pauză, Zaharia Stancu, prezidentul breslei condeierilor, e asaltat de un grup de tineri care vor să ia cuvîntul, dar nu sunt convinşi că vor mai ajunge la tribună. Se detaşează din rîndul lor o poetă insistentă ce doreşte să-l convingă pe autorul Desculţului să-i dea cuvîntul. Înalt, imobil, acesta are o figură impasibilă. Totuşi, presat de stăruinţele junei literate, o întreabă cum o cheamă. „Maria Porumb”, răspunde aceasta pe nerăsuflate. „N-am auzit”, sună cuvîntul romancierului. „Maria Porumb”, repetă poeta. „N-am auzit”, sună iarăşi replica lui Stancu. Descumpănită, tînăra strigă „Maria Porumb”. „N-am auzit”, răspunde cu tîlc romancierul care s-a jucat cu ambiguitatea cuvintelor…

*

„Virtutea pe care cel angajat în politică o pierde foarte repede este sfiala. Obligată fără încetare să se manifeste public, să suporte indiscreţia gazetelor şi agresivitatea adversarilor, el capătă un aplomb suspect, de vedetă ieftină. Politica este o perfectă şcoală a nesimţirii”. Consideraţii într-un fel justificate, dar semnătura lor e… neverosimilă: Andrei Pleşu.

*

Libertatea: o valoare fără valoare, în alb, un cadru fără conţinut dat, îndrituind deopotrivă acţiunea şi pasivitatea, binele şi răul, prezenţa şi absenţa etc. Mai simplu: un sac fără fund. Recent, Ana Blandiana a descoperit cu stupoare că, pe internet, a intrat o persoană virtuală care şi-a arogat numele său. Stupoare ce a evoluat spre revoltă, cînd şi-a dat seama nu doar că nu dispune de un mijloc de apărare, dar şi că tinerii pe care i-a consultat au fost de părere că nefirească ar fi fost doar reacţia poetei. „Există o libertate totală, mi-au explicat. Fiecare poate să-şi ia orice nume doreşte, să facă şi să spună orice îi trece prin cap, iar faptul că atît de multe sau mulţi (nu aveţi de unde să ştiţi că sunt numai femei, pentru că şi fotograful poate fi la fel de fantezist) vă adoptă imaginea, ar trebui să vă încînte şi să-l interpretaţi ca pe o dovadă de celebritate”. Consolarea libertăţii, va să zică…

*

Profeţie? „Ne ducem în Europa ca să fim americanizaţi” (Ralph Waldo Emerson).

*

Halucinant. Acum, la începutul anului 2012, aflu că un cetăţean care a furat o ciocolată dintr-un magazin a fost condamnat la doi ani de închisoare. La cîte zeci, sute de mii, milioane de ani, sfidînd erele geologice, s-ar cuveni condamnat fiecare din indivizii (îi cam ştim) care au furat milioane, zeci , ba chiar sute de milioane de euro?

*

Citind rîndurile de mai sus, A. E. nu se poate abţine să-mi zică: „Dacă vreun fraier mai are încredere în ceea ce se cheamă, pe meleag românesc, justiţie, să facă bine şi să ia notă de cazul Mihai Necolaiciuc, să nu-i fie de deochi. Fost director CFR, personajul a prădat statul cu cincizeci de milioane euro în cap (cu complicitatea, cu ştirea sau cu neprihănirea ministrului său, Miron Mitrea!), după care a fugit în SUA. De unde, după îndelungate tratative cu autorităţile române, a fost extrădat. Însă nu şi depus frumos la puşcărie, pînă la adînci bătrîneţe, cum s-ar fi cuvenit, ci… eliberat pînă una-alta, căci, vezi Doamne, nu e un pericol public, are, domnule, domiciliu şi nevastă în Capitală. Mă întreb doar atît: ruşinea unei astfel de decizii nu cade oare pe noi toţi, amărăştenii de români? Cum ne pot privi după o astfel de ispravă americanii?

*

Nu mai putem avea o imagine idilică asupra a ceea ce s-a numit Şcoala de la Târgovişte. Adînci tensiuni intestine au străbătut-o de la un moment dat, produse de decepţiile, după toate probabilităţile cît se poate de întemeiate, ale celui socotit a fi fost liderul său, marele Radu Petrescu. Să urmărim cîteva însemnări de jurnal ale acestuia: „Atunci acest om (Costache Olăreanu), ca şi complicele lui, este lipsit nu numai de bun-simţ şi delicateţă, ci şi de prevedere. Dar nu mai am nici o legătură cu el, cum nici cu M.S. (Mircea Horia Simionescu), poate Tudor Ţ. (Tudor Ţopa) şi P.C. (Petru Creţia) să-i mai ţină la curent cu ce gîndesc eu, nici la faţă nu mai ştiu cum arată; fac amîndoi parte din ce am tăiat cu desăvîrşire de mine (…). Privind cu toată răceala raporturile mele cu M.S şi C.O., găsesc că ei s-au comportat ca Hemingway cu Fitzgerald, iar eu dacă am crezut o clipă că îmi sunt prieteni mi-am dat foarte repede seama că nici vorba nu era de aşa ceva. Ei au fost pentru mine un auditoriu, o verificare, apoi obiecte de studiu. Doar nevoia mea de afecţiune m-a putut face uneori să-i socotesc ce nu erau şi ce, în realitate, nici eu n-aş fi putut fi pentru ei pentru că nevoia mea de afecţiune este abstractă şi, concret, prezenţele fizice mă îngheaţă”. „Acum sunt convins că M.H. Simionescu socoteşte pe cei care nu şi-au făcut o situaţie în actualul regim drept nişte infirmi de compătimit. (…) Dar o asemenea judecată este mai mult decît o absurditate, provine dintr-o perversiune adîncă. (…) Bunînţeles dacă nu cumva prietenul meu are convingerea că actuala stare de lucruri este bună. (…). Pe de-o parte, dispreţuieşte pe cei care n-au îmbrăţişat regimul, care nu s-au adaptat, şi neadaptîndu-se suferă, pe de altă parte dezaprobă regimul. (…). Această contradicţie vine din faptul că el separă lumea ideilor de lumea practică”. „Prietenii mei joacă de mult faţă de mine o comedie dintre cele mai triste, pe care pînă acum, în Jurnal, n-am făcut decît să o sugerez, privind-o prin acea parte a ocheanului, care îndepărtează. Ca să o apropii, căci a venit vremea s-o apropii, întorc ocheanul şi privesc prin cealaltă parte a lui”. Singurul care iese bine din acest implacabil examen pare a fi şi cel mai nefericit dintre „târgoveşteni”, Tudor Ţopa, „nea Tudor”, cum îi ziceam noi, cei mai tineri. Opţiunea mea ar fi aceeaşi.

*

Lucrurile care vin la netimp. Ori prea devreme ori prea tîrziu, cînd nu prea mai ai ce face cu ele. Cînd pot chiar să te încurce. Mă gîndesc la faptul că, începînd cu anii mei fragezi, sufeream de lipsa cărţilor. În copilărie am avut parte de foarte puţine. Le doream cu ardoare, dar circumstanţele vitrege, refugiile, războiul, sărăcia, de la un punct prohibiţiile dure ale regimului politic, mă împiedicau să mă împărtăşesc după voie din mirabila invenţie a lui Gutenberg. Acum se întîmplă să primesc şi cîte un braţ de cărţi într-o singură zi. Cu oricîtă bunăvoinţă, nu le-aş putea parcurge nici măcar pe toate cele ce m-ar putea întrucîtva interesa. Bulimia livrescă nu mi-a dispărut, dar a fost surclasată de maldărele de tipărituri ce mă înconjoară, insuflîndu-mi un gen de tristeţe, pe care odinioară nu mi-aş fi imaginat-o în ruptul capului. Ce să fac? Cum să mă împart între cel puţin 7-8 volume ce mă îmbie, cînd n-aş putea citi pe îndelete decît unul-două? Să încerc o comparaţie probabil ridicolă. Mă simt ca un Don Juan care, după o lungă perioadă de izolare, se pomeneşte înconjurat de-o cohortă de femei atracţioase, trebuind, prin forţa lucrurilor, să aleagă, mîhnit de sacrificiul implicat în actul său electiv. Să fie cumva tentat Don Juan în această situaţie a se întoarce la iubirile vechi? În ce mă priveşte, decît să-i citesc cu precădere pe literaţii cu patru-cinci decenii mai tineri decît mine, prefer să-i reiau pe cîţiva autori vechi, „siguri”, recitindu-i ori citind părţi din opera lor încă necunoscute de mine. Dumnezeu cu mila!

*

„Chiar din punct de vedere pur şi simplu cantitativ, în viaţa noastră, zilele nu sunt egale. Ca să străbată zilele, firile oarecum nervoase, aşa cum eram eu, dispun, ca automobilele, de «viteze» diferite. Cunoaştem zile presărate cu dealuri şi anevoioase, pentru care-ţi trebuie un timp nesfîrşit ca să le urci, şi zile în pantă, care pot fi coborîte în goană nebună, cîntînd” (Proust).

*

Azi, A.E. ţine a mă contraria. Ştiind că sunt un adversar al pedepsei cu moartea, îmi face următoarea declaraţie cinică: „Mă mir că se face atîta caz de conflictele dintre interlopi, - eu le-aş spune interlupi - ,chiar dacă se lasă cu victime. Prea adesea dramele din mediul cetăţenilor oneşti sunt trecute sub tăcere ori expediate în scurte informaţii, pe cînd păţaniile inşilor certaţi cu legea apar umflate cu pompa publicistică. Înfăţişate cu lux de amănunte, obsedant. Ce-mi pasă dacă un membru al clanului Sadoveanu i-a luat gîtul unui membru al clanului Rebreanu? Dacă un oarecare zis Mondialu’ l-a ciuruit pe un oarecare zis Continentalu’? Iar ca să ţi-o spun pe cea dreaptă, socotesc că aceştia fac acte de ecarisaj social”.

*

Redevenind sensibil, aşa cum se manifestă nu de puţine ori, A.E. îmi mărturiseşte: „În ce mă priveşte, actul sexual mi se pare imposibil în faţa animalelor. Mă încearcă o pudoare intimă, care nu are a face cu exterioritatea convenienţelor, ca o regulă spontană, de bună cuviinţă a fiinţei. Poţi să rîzi de mine, însă animalele au, în muţenia lor misterioasă, un fond ce răspunde principiilor cosmice, o prestanţă nedeliberativă, sacră. Nu în zadar a spus Dostoievski că în animale sălăşluieşte Cristos”.

*

„Oamenii cu caracter puternic nu-şi mărturisesc greşelile decît lor înşile, şi se pedepsesc singuri pentru ele” (Balzac).

*

Modelul pentru un creator constituie, aparent, o pavăză împotriva abisului. Dar modelul însuşi nu conţine oare acest abis?

*

Nu elementul subiectiv dintr-o operă, ci elementul obiectiv e arbitrar. Subiectul auctorial e, în principiu, circumscris unei unicităţi fatale, pe cînd imaginile realului pe care perspectiva zisă realistă le fixează pe pelicula artei sunt în funcţie de felurite contexte ale locului şi epocii, care modelează şi orientează conştiinţa, care determină gustul, hotărăsc opţiunile. Literatura realistă are aşadar la rădăcinile sale o mare doză de aleatoriu. Părelnic un triumf al hazardului, suprarealismul e de facto mai obiectiv decît romanele trecute în contul realismului.

*

„Bărbatul e fiinţa creatoare prin excelenţă. În creaţia de artă e ceva viril. Şi poate chiar că forţa creatoare artistică presupune şi pe cealaltă. Creaţia e masculinitate, e fecundarea realităţii, din care rezultă o fiinţă nouă, opera de artă. În artele de pură creaţie, cum sunt artele plastice şi muzica, femeile sunt şi mai slab reprezentate. Femeia nu reuşeşte decît în roman, gen hibrid, în care se poate face oricîtă «literatură». În genul literar prin excelenţă creator - cel dramatic, femei autoare găsim foarte rar, iar talente «mari» feminine în acest gen nu există (ca în roman), şi cu atît mai puţin în comedie. Femeile, în genere, cînd au simţul comicului, îl au mărunt. Femeile nici nu gustă pe scriitorii comici ori satirici, în orice caz îi gustă mult mai puţin decît bărbaţii. Înţelegerea acestui gen (ca şi crearea lui) e un proces prea intelectual - e prea mult un joc al inteligenţei - , iar femeia e fiinţa mai mult senzitivă şi sentimentală. De spiritul satiric, mai ales, femeile se simt chiar ofensate. Simt în el, instinctiv, un atac, o ireverenţiozitate, o primejdie, o ameninţare, posibilitatea unei lipse de deferenţă pe care le-o datorăm şi o aşteaptă de la bărbaţi” (G. Ibrăileanu). De meditat…

*

Dimineţi în care nu te roade nicio supărare palpabilă, în care simţi doar durerea de-a fi, pură cum o lacrimă.

*

Din spusele lui A. E.: „Poeziile porno, atît de pe val acum, chiar iscălite de un Emil Brumaru, nu sunt decît nişte prostioare. Cum să le iei în serios? Dacă le dai prea multă atenţie, fie şi afurisindu-le, semeni cu împăratul Domiţian despre care se spunea că vînează muştele cu arcul”.

*

Marea putere (de natură magică) a trecutului fiecăruia dintre noi (incluzînd aerul, lumina, umbrele, sunetele, miresmele în anumite dozaje, în anumite configurări, sub anumite unghiuri) constă în faptul că ajunge să pară ireal. E o sfidare a realului născută chiar din sînul său. O renegare luciferică a propriei sale naturi.

*

Adevăratul testament al poetului: versurile cele mai frumoase care i-au izvorît din condei.

*

Excelent actor, ironia adoră să joace rolul profunzimii.

*

Străzile din oraş pe care le revezi după o pauză de mai mulţi ani au ceva de vis. Deoarece locurile familiare care-ţi apar în vise sunt mai totdeauna retuşate, umplute uneori pînă la nerecunoaştere de imagini inedite ce ar denota că un soi de creaţie se produce undeva în profunzimile subconştientului. Că propriile tale amintiri, părelnic atît de exacte, sunt datoare cu o creaţie. Un jet de noutate tulbure irumpe în peisajele cunoscute, pornind parcă din nimic şi din nicicînd. Nu mai ai dreptul de-a te întoarce, cuminte, în cadrul material părăsit. Rămîn doar etichetele, convenţiile generale ale acestuia, în rest materia îşi plămădeşte noi forme, nesăţioasă în productivitatea ei, în chiar obscuritatea cîmpului tău lăuntric.

*

A învăţat să ceară doar atunci cînd ştie că nu poate primi. Astfel îşi păstrează demnitatea.