Despre poezie se poate spune ceea ce spunea Sfîntul Augustin despre timp: „Ştiu ce este doar atunci cînd nu sunt întrebat ce este”.

*

Copilăria: o vîrstă fără vîrstă. „Copiii, spunea La Bruyčre, nu au nici trecut nici viitor şi – ceea ce nu ni se întîmplă nouă – ei se bucură de prezent”. Adică de o intemporalitate. De aici, extraordinara capacitate a copilului de-a înlocui factorii vîrstei adulte cu ceea ce face cu putinţă participarea lui la absolut. De fapt, a-i contracara prin inocenţa-i paradiziacă („înlocuirea” aparţine opticii noastre inverse). În locul problematizării apare visul care exclude dubiile, anxietăţile, feeric integrator al subiectului în obiect, elan al unei conştiinţe începătoare ce nu
s-a degradat prin răsfrîngerea în sine. Searbăda logică e suplinită de jerbele multicolore ale senzaţiilor, de puterea germinatoare a emoţiilor. La copii e mai dezvoltată emisfera dreaptă a creierului, a empatiei, faţă de cea stîngă a criteriilor şi calculelor raţionale. În locul inteligenţei ca instrument al adaptării la real (ceea ce implică subordonarea fiinţei la parametrii acestuia), se impune jocul ce semnifică o eterată egalizare cu realul. În locul cunoaşterii, a acelei lupte implacabile cu necunoscutul ce ne macină, intuiţia, dibuirea fragedă, fără efort a unei ambianţe care nu apare în chip de necunoscut ci de aventură a eului. „Corpurile străine” dintre fiinţă şi Lume sînt îndepărtate. Lumea şi fiinţa alcătuiesc unul şi acelaşi organism. Din care pricină copilul nu „evoluează” decît despărţindu-se de sine, devenind altceva. Graţie determinării sale mitice, copilăria stagnează, „bălteşte” miraculos în fiinţa unora dintre noi. În ce fel am putea-o continua? În ce măsură am putea prelua ceva din mirajul acestei epoci autarhice a existenţei? E foarte probabil că cei mai mulţi semeni ai noştri nu-şi bat capul cu asemenea lucruri. În cel mai bun caz, ei preiau, printr-un proces inconştient de translaţie, cîtimi din candoarea imaginaţiei, din afecţiunea şi bunătatea nativă a copilului care ajung trăsături mai mult ori mai puţin ferme ale fizionomiei lor morale. Eu unul m-am despărţit de copilărie teribil de greu. La 14-15 ani – ce vîrstă ingrată, stupidă, aşa cum o percepeam! – îmi era ruşine să spun cîţi ani am împlinit. Devenisem indecent de stîngaci, indecis, timid la culme în această interfaţă a perioadelor vieţii. Mă îndărătniceam să rămîn strîns legat de scurtul meu trecut printr-un instinct ciudat, antibiologic. Nu cumva înclinaţiile mele, mai întîi spre desen, apoi spre cărţile de istorie, în cele din urmă spre cele de literatură, semnificau forme ale acestei întoarceri spre climatul copilăriei pe care calendaristic o părăsisem? Îmi dilatam, compensator, imaginarul. Îmi fortificam micul trecut propriu cu eposul grandios al omenirii. Începusem a mă „juca” mai întîi cu desenele, apoi cu scrisul, s-ar zice că din dorinţa ce nu-mi era limpede de-a zăbovi într-o copilărie lăuntrică ce nu mi-ar putea fi refuzată, al cărei subtext era păstrarea relaţiei organice cu Lumea. Respingerea individuaţiei potenţial compromiţătoare. Şi oare drama individului de tip artist nu constă tocmai în acest impact dureros dintre conştiinţa persoanei ce se cade a fi distinctă, dublată cu timpul de-o amară ambiţie a „reuşitei”, şi raportul cu universul absorbant, raport de neocolit pe planşeta Destinului?

*

„Ocnaş al scrisului”, m-a numit într-un articol Sorin Lavric, şi mi-e peste mînă să-l corectez…

*

Iubirea? O justificare a suferinţei şi atît?

*

Cînd necazurile ocazionale se retrag, se redeschide, parcă netulburat, orizontul suferinţei cronice. Parcă înnobilată de testul acestora.

*

Călătoria prin locuri noi: naive începuturi de viaţă, posibile-imposibile latenţe ale Destinului, realităţi ireale…

*

„Nu avea niciodată încredere în omul care are motive să te suspecteze că ştii că ţi-a făcut rău” (Henry Fielding).

*

Oamenii de seamă ai vieţii mele, cu excepţia lui Blaga, au fost ceea ce se cheamă oameni obişnuiţi: profesorul de muzică Vasile Peta de la Oradea, d-na Nora Balint, gazda mea de la Cluj, arhitectul Eugen Ivanov din Bucureşti. Adică din rîndul celor care par la prima vedere a ilustra în mult mai înalt grad categoria decît excepţia, de unde s-ar deduce că aş fi putut/aş putea găsi în preajmă cu uşurinţă persoane similare. Şi totuşi, precum în cazul unor mari interpretări actoriceşti, al unor poezii profunde care au un aer înşelător de „naturaleţe”, au fost irepetabili. Banalul: masca aristocratică sub care nu o dată se ascunde exemplarul.

*

„Geniile sînt fiinţele ce-şi vor dărui ideile cretinilor care vor trăi cu douăzeci de ani mai tîrziu” (Aragon).

*

Cea mai pură manifestare a Erosului se produce la vîrste fragede, în pubertate sau în adolescenţă, uneori chiar cu anume tresăriri în copilărie. De ce? Pentru că emoţia în cauză purcede din increat. Are puterea enigmatică a acestuia, întrupîndu-se în premieră într-un chip confuz. Trupeasca voluptate, „dureros de dulce”, ezită a se înfiripa, şovăie aidoma unui timid care se hotărăşte cu greu a se manifesta în public. O îmbinare de pudoare şi de dorinţă, de indecizie şi de dramă avant la lettre ţîşneşte cu puterea unui jet de apă cu presiune, se înalţă fabulos. Aidoma omului, Erosul are vîrstele sale ce nu corespund totdeauna cu cele ale unei persoane. Se întîmplă să fie multă vreme, chiar la o vîrstă „coaptă”, oarecum infantil ori, dimpotrivă, să aibă un aer prematur sec, „pragmatic”, axat mai mult pe senzualitate decît pe sentiment. Sînt vîrstnici care iubesc cu ardoarea unor adolescenţi şi puberi care „sar etapele”, începînd a practica cinismul donjuanesc.

*

Păstrîndu-te într-un gen de prezent continuu prin evaziunea din timp ce-o implică, visul, această „poezie involuntară” (Novalis), îţi acordă dreptul de-a iubi şi de-a suferi la oricare din vîrstele tale.

*

Visul: întregire intuitivă a eului.

*

„Există ceva care ar trebui să pună pe gînduri pe arhitecţi şi urbanişti: după credinţele populare, în rai nu sînt defel locuinţe, în timp ce iadul e plin de cuptoare, pereţi şi lăcaşuri. Între aceste două condiţii se situează cea umană, cu nevoia, dar şi cu libertatea omului de a-şi face o locuinţă. În anul 2001 vom fi sau ceva mai aproape de infern, sau ceva mai aproape de condiţii paradiziace. Dar de ce nu sînt locuinţe în rai, după folclor? Poate că aceasta ne va face să ne amintim mai bine de rosturile locuinţelor la om şi de răspunderea celor ce le construiesc. În rai – spune o veche legendă din folclorul românesc – nu va mai fi nici grijă, nici suspin, nici gînduri şi nici moarte, nici schimbarea anilor şi nici ceasuri… ci va fi tot o zi” (Constantin Noica).

*

Psihanaliza: o halima sexuală.

*

Un sfat debordînd de înţelepciune: decît să faci rău un lucru, mai bine e să nu-l faci deloc. Dar e oare posibil în toate cazurile? Să fim serioşi! Scrupulele pot reprezenta un spectru nimicitor.

*

Ce complicată salvare e fineţea!

*

„Geamătul, horcăitul, ţipătul cu toate nuanţele ascuţitului şi gravului, creşterii şi descreşterii, conţinutului şi sacadatului; mişcă cu mult mai mult decît gesturile şi mişcările feţei; căci urechea este bănuitoare fiind un simţ al nopţii. Limbajul vorbit, dacă-l ascultăm bine, apare ca o înlănţuire de gemete, de horcăituri şi de ţipete ordonate uniform pentru esenţial, şi totuşi mereu neliniştitoare prin nelămuritul a ceea ce va urma” (Alain).

*

Suferinţele mai reduse, să le zicem colaterale, au nu o dată un efect salutar. Ivindu-se în contextul celor ireductibile, perene, uşurează apăsarea acestora, le fac mai suportabile, aidoma unor paleative. Un gen de homeopatie psihică?

*

Există cuvinte ce, la un moment dat, te căpuşează. Revin insuportabil de iritant în paginile tale, luni, ba chiar ani în şir, impunîndu-ţi o igienizare strictă a textelor.

*

„Ratatul e cel ce nu reuşeşte în lucrurile minore, pentru că – în cele mari – cine reuşeşte?” (Cesare Pavese).

*

Să fie memoria o formă de justiţie şi uitarea una de absolvire? Dar în cîmpul literelor uitarea nu e întotdeauna operantă, chiar dacă ar îndreptăţi-o valoarea literară scăzută sau nulă. Proletcultiştii noştri bunăoară au acum imaginea unor damnaţi, aidoma acelor omuleţi ce apar în gura căscată a Leviathanului, în frescele unor vechi biserici. Neantul nu-i primeşte. Ei continuă a ne bîntui asemenea unor strigoi cu atît mai terifianţi cu cît unele istorii literare le mai fac loc cu un exces de atenţie.

*

Exagerarea flatează vulgul, „fiind un lucru care place spiritului uman” (Napoleon). Pentru că e un soi de parvenire.

*

„Tot Manolache Bucuţa, poet de altfel curios, în chip platonic, după formele vieţii şi după realizările omeneşti, mă întreba odată în maşină cu mine: « – Cum merge şi de ce merge automobilul, Beldie?». Am încercat să-i explic, destul de schematic şi pe înţelesul unui intelectual destupat la minte, dar n-a priceput nimic! La fel şi filosoful Rădulescu-Motru. În ce mă priveşte pe mine chiar, cu toate prezenţele mele dese şi îndelungate prin diferite ateliere, amestecat cu lucrătorii şi curios după maşini de tot felul şi după beteşugurile lor variate, mărturisesc că oarecari infirmităţi congenitale sau reziduuri din trecute practice intelectualiste m-au împiedicat să pricep, cît de cît, misterul, de pildă, al acelui «delco», distribuitorul scînteii electrice, prin bujii în cilindri, unde se aprind, într-o anume succesiune (dar care?, aici nu mai ştiu!), gazele explozive. Mintea mea, schimonosită, de fost «cărturar» şi ăla neisprăvit, îmi refuza înţelegerea unui mecanism delicat, într-adevăr, şi ingenios dar pe care-l mînuieşte şi-l pune la punct orice găligan de băiat
de-al nostru de la ţară, orice primitiv” (Constantin Beldie).

*

„Hotărîrile Justiţiei sînt uneori mai criminale decît toate crimele la un loc” (Montaigne).

*

Constatînd fazele îmbătrînirii unei femei pe care ai cunoscut-o în tinereţe şi pe care n-ai mai văzut-o de mai multe decenii, îţi poţi da seama de distorsionările, deformările catastrofale ale trăsăturilor sale ca-n oglinzi concave sau convexe. Acesta e un prim efect dezastruos al scurgerii timpului. Dar mai ies la iveală şi altele. Îmbătrînirea psihică e cea mai dezolantă. Sufletul se zbîrceşte aidoma tenului. O reţea de riduri îl marchează (limite inexorabile). Dacă e vorba de o femeie, putem vorbi de un „prozaism”, de nişte rigidităţi care sting acea strălucire voioasă de odinioară ce sugera o enigmatică aşteptare a tinerei fete, în atmosfera căreia pînă şi stîngăciile puteau părea adaosuri ale graţiei. Nimic din făptura avariată de viaţă nu pare a mai aştepta ceva semnificativ. Noua fiinţă (căci, orice s-ar zice, a apărut o nouă fiinţă) are alura unui lac secat ce dezvăluie un sol plin de crăpături. Stresul pe care ţi-l produce femeia de care ai fost înamorat cîndva e agravat de faptul că eşti pesemne şi tu într-o stare analogă. Ce te-ar împiedica să crezi că şi tu ai suferit aceeaşi metamorfoză ce te-a înstrăinat de tine însuţi? Şi chiar admiţînd, ceea ce e îndeajuns de dificil, că te-ai schimbat mai puţin, îţi dai seama de efemerul trăirilor tale de altădată, pe care le resimţeai drept capitale. Eşti autentic acum ori erai atunci? Ruptura e descumpănitoare. Deziluzia ţi se propagă la infinit, precum în oglinzi paralele. Nu în zadar ne sfătuia Goethe să nu ne revedem iubitele din tinereţe… Prezentul hîd îţi distruge una din ficţiunile tandre cu care sperai că te-ar putea consola trecutul. Acel segment al trecutului se mistuie. Însă nu prin uitare, ci printr-un fenomen fizic al distrugerii, ficţiunea reîntorcîndu-se, ca printr-un blestem, într-o realitate ea însăşi egală cu nimicirea.

*

Ironia: instrument al unui blocaj cu aere de superioritate.

*

Sînt destule străzi, chiar în Amarul Tîrg, pe care se mai întîmplă să le ocolesc, mai cu seamă de cînd plimbările cu cîinii mă obligă să urmez anumite trasee ferite de pericole… canine. Le revăd după o pauză de mai mulţi ani. Dincolo de schimbările de decor intervenite, de tot ceea ce în genere te irită ca o intruziune a unei lumi care nu e a ta, simţi vibraţia unui trecut cu care îţi refaci spontan legătura. E ca şi cum ai continua lectura unei cărţi întreruptă de mult, exact din locul unde te-ai oprit. Ori ca şi cum ai relua o conversaţie fantomatică cu un prieten care a devenit o altă fiinţă ori poate nu mai există pe lumea aceasta. Viaţa ţi se comprimă brusc. Sari peste episoadele ei mai noi, peste noianul de trăiri ce i-au dat un „conţinut”, de care s-ar fi zis că nu te mai poţi dispensa, ca şi cum retrospectiva ce operează în tine acum, în mod oarecum automat, te-ar salva pe neprevăzute. E o reducţie, fie şi amortizată, care vine dinafara ta, care ţi se dăruie fastuos. Are ceva din natura iubirii.

*

„Singura fericire adevărată este fericirea imediată. Dacă aştepţi prea multă vreme realizarea unei dorinţe, rişti, atunci cînd ea ţi s-a realizat, să te afli în faţa unui lucru pe care nu-l mai doreşti” (Proust).

*

D’ale „micii publicităţi”: „Blondă drăguţă, efectuez masaj relaxare numai persoanelor serioase”. Nu ştiu cum să interpretez oferta: stimulează sau inhibă clientela?

*

O coincidenţă, între atîtea altele: la 24 ianuarie 2011, cînd revista Dilema împlinea 18 anişori de viaţă, a avut loc, la noi, premierea celui mai recent film al lui Ron Howard, intitulat – cum? – The Dilemma…

*

„Păcatul este nedreptate: cine păcătuieşte, fie se nedreptăţeşte pe sine, fie nedreptăţeşte pe altul” (Sf. Ioan Gură de Aur).

*

Înfumuratul: „între impertinent şi prost este ceva şi din unul şi din celălalt” (La Bruyčre). De fapt, e aici o mişcare provocatoare a insuficienţei care, iscînd o reacţie de apărare a celuilalt, se fofilează în spatele măştii agresive. Pe o astfel de figură mizează ipochimenul în cauză.

*

Erosul: un balans deconcertant între contrarii. Dăruire şi egoism mergînd pînă la ferocitatea geloziei, „act artistic” (Baudelaire) şi plonjare în spasmele animalităţii, apropiere ideală şi impact cu teribile urmări: „ceva care, judecat prin cele mai multe efecte ale sale, seamănă mai mult cu ura decît cu prietenia” (La Rochefoucauld). (V. şi Eros-ul lui Georges Bataille).

*

„Dacă spun ceva, îşi pierde deodată şi definitiv însemnătatea; dacă scriu ceva, la fel şi-o pierde, îşi cîştigă însă uneori una nouă” (Kafka).

*

Femeile tinere pot avea defecte mai uşor suportabile decît cele în vîrstă. Pe fundalul unui fizic atracţios ori pur şi simplu al unei graţii vitale, cusururile se restrîng aidoma umbrelor cînd Soarele e la amiază. Nu le bagi de seamă dintr-o sfială în faţa unei eflorescenţe. Te intimidează misteriosul posibil ascuns în corola acesteia. Un posibil ce pare a transcende viaţa.

*

Destinul e „sistemul”, „metoda” cu caracter divin. Ceea ce nu s-ar cuveni să sporească „sistemele” şi „metodologiile” contemporanilor noştri.

*

Numerotarea caselor s-a introdus în Franţa în secolul XV şi în Anglia în secolul XVIII. Cît de încet a pătruns ordinea în existenţa umană cotidiană, ca un ham, ca o lesă!

*

Furnicile: cîinii entomologiei. Au un miros la fel de dezvoltat precum cîinii.

Cinismul: alterarea morală a libertăţii.

*

Oricum am răsuci-o, minciuna e o prostituţie a minţii care-şi caută proxeneţii. Uneori foarte discreţi.

*

„Experienţa ne învaţă că oamenii nu învaţă nimic din experienţă” (Bernard Shaw).

*

A selecta: a rămîne viu. A cuprinde întregurile: a muri.

*

Cînd eram copil (mai răsărit), făceam observaţii, în minte dar uneori şi în scris, pe care le socoteam nu „însemnări de jurnal” cum ar veni, ci ditamai fişe de roman. Mă atrăgea obiectivitatea lumii străine de mine, probabil dintr-o nevoie inconştientă de protecţie. Mă simţeam de pe atunci, fără să-mi dau bine seama, inadaptabil, vulnerabil, timid. Epicul reprezenta un pandant al lumii, în marsupiul ocrotitor al căreia speram să mai zăbovesc. Pe atunci devenisem un cititor de romane „absolut”, transpunîndu-mă în desfăşurarea lor faptică fără nicio legătură cu eul meu fraged. Mă seduceau întrucît le receptam ca un străin sută la sută. O similară întîlnire avea loc şi cu autorul, personajul cheie, deşi cu obrazul ascuns de perdeaua ficţiunii. Doream astfel, la rîndul meu, nu să scriu trăind, ci să trăiesc scriind. Să „fabric” o viaţă paradoxal apropiată pentru că nu avea nimic a face cu fiinţa mea încă nedezvăluită, în aşteptare.

*

Îmi spunea A.E: „Mi-au trebuit doi ani să învăţ să vorbesc, şapte ani să învăţ să scriu, şaptezeci de ani să învăţ să tac.“

*

Somnul: sacralitatea visului.

*

Fondul narcisiac al unei admiraţii. Admiri ceea ce, în chip adînc subiectiv, ai dori să fii tu însuţi, ceea ce nu ţi-a reuşit pînă acum ori nu-ţi va mai reuşi niciodată. Consolarea pentru acest insucces, înscrisă în subtextul admiraţiei. Aidoma narcisismului, admiraţia nu are limite precizabile, o frînă a raţionalităţii. Ea riscă a aluneca în haosul relaţiei cu sine a fiinţei în stadiul ei în care nu se mai poate bizui pe candoare. Să nu uităm: admiraţia e un revers al urii.

*

„Ca şi marile opere, sentimentele adînci semnifică întotdeauna mai mult decît au conştiinţa că spun. Perseverenţa unei porniri sau a unei repulsii într-un suflet se regăseşte în anumite deprinderi de a face şi de a gîndi, se continuă în consecinţe pe care sufletul însuşi le ignoră. Marile sentimente poartă în ele însele propriul lor univers, splendid sau mirabil. Ele luminează cu pasiunea lor o lume exclusivă, în care-şi regăsesc propriul climat. Există un univers al geloziei, al ambiţiei, al egoismului sau al generozităţii. Un univers, adică o metafizică şi o atitudine a spiritului. Ceea ce e adevărat pentru sentimente specializate, va fi şi mai adevărat pentru emoţii, la baza lor atît de nedeterminate şi totodată atît de confuze şi de «sigure», de îndepărtate şi de «prezente» ca acelea pe care ni le dă frumosul sau pe care le trezeşte în noi absurdul” (Camus).

*

Cine nu ia în considerare trecutul, n-are nevoie nici de viitor. Trăieşte exclusiv în prezent. Prezentul ca un timp orb(itor).

*

Să fie suferinţa morală o eliberare sau o înrobire? E o înrobire în raport cu spasmul său, o eliberare în raport cu sufletul. Suferinţa: o libertate plătită.

*

Axiomă: o societate lipsită de religie se îmbolnăveşte asemenea unui om silit să trăiască în condiţii vătămătoare pentru sănătate. Poate nu dintr-odată, ci, aşa cum se întîmplă cu un muncitor aflat într-un mediu toxic, după un răstimp mai scurt ori mai lung. Însă inevitabil. „Nu ne gîndim că noţiunea de Dumnezeu, de principiu spiritual a toate cîte există, e o noţiune atît de măreaţă şi de indispensabilă, la care n-am fi putut ajunge cu mintea, dacă n-ar fi fost dezvăluită oamenilor treptat prin cugetarea celor mai mari înţelepţi ai lumii. Acesta este un pas uriaş al omenirii, iar noi ne închipuim că, avînd radioul, aeroplanele, electricitatea, putem să ne descurcăm fără El. Da, putem, dar numai ca animale, nu ca oameni, aşa cum şi trăim deja în New-York-urile, Londrele şi Parisurile noastre cu blocuri de 30 de etaje” (Tolstoi).

*

Omul inteligent supune simplitatea la proba complexităţii, înţeleptul supune complexitatea la proba simplităţii. Mi-e teamă că un cunoscut filosof, avid de „punerea în problemă”, a fost doar un om foarte inteligent.

*

Aroganţa unui ins inteligent e mai întristătoare decît cea a unui om de rînd. Reprezentînd răbufnirea pe invers a unui complex de inferioritate, ea ilustrează o probă de inadaptare la existenţă sub o formă grosieră, cu oricîte falduri ar fi acoperită (adesea purtătorul său dă dovadă de-o anume dibăcie pentru a o masca). O asemenea aroganţă poartă pecetea unei structuri deficitare. E producţia unui aparat excretor al psihicului. O dejecţie fetidă.

*

Atitudinea faaţă de cauzele pierdute spune mult în privinţa fiinţei noastre. A apăra o asemenea cauză e în principiu o dovadă de gratuitate, o desprindere nobilă din lanţul reacţiilor curent-utile. Nu e la îndemîna oricui să adere la ceea ce nu pare a avea sorţi de izbîndă în fenomenologia socială. Avem a face cu o opţiune în răspăr, pur sufletească, aidoma artei. Venind în genere pe temeiul unei sensibilităţi inadaptabile, rebele, cea a cauzei personale, chiar dacă indefinibile, difuze în fiinţă, ea constituie o proiecţie a crizei proprii. Dincolo de peisajul specios al insuccesului, o integrare în structurile adînci ale fiinţei.

*

Persoane cunoscute pe care speri să le revezi, amîni mereu dar se întîmplă să nu le mai revezi niciodată. E un joc cu timpul care îţi dă iluzia că ar fi un joc cu tine însuţi. Amînînd întîlnirile cu pricina, ai impresia că tu-l conduci, că tu hotărăşti ce poţi săvîrşi şi ce nu poţi săvîrşi. Tandreţea îţi dă sentimentul forţei proprii.

*

„Din păcate, preotul ortodox de Bucureşti nu dă doi bani pe sufletul enoriaşului. Ca orice funcţionar public, preotul vine la tine acasă «contra cost» de-a lungul unui an numai la «marile evenimente personale, contra cost» (botez, înmormîntare, nuntă). Niciodată nu vine ca duhovnic, ca «medic de familie», ca medic de suflete. Pentru spovedire (uşurare a sufletului), trebuie să afli care e programul unui preot sau altul la o biserică sau alta, să accepţi să-ţi pună poala în cap la grămadă şi să se roage să fii iertat, după canoane, «conform tarifului», cu riscul să fii mai tîrziu recunoscut şi arătat cu degetul, dacă ai păcătuit prea tare (în lipsa confesionalelor, rareori poţi fi sincer-sincer). (…) Regret enorm că nu pot să comunic, nici la vîrsta pe care o am acum ridicată, cu un preot: ne desparte o suspiciune reciprocă. Preoţii întîlniţi de mine nu au avut acel duh care să mă atragă, iar eu, ca scriitor, nu le-am deschis curiozitatea, din contră, am simţit o anume teamă din partea lor în a mă aborda. Preoţii «de serviciu» sînt deja o castă specializată în «probleme de teologie de iniţiere» - , majoritatea nu depăşesc nivelul «meseriei», însă le ajunge că lumea îi crede «aleşi ai Domnului» şi-şi permit să fie şi intoleranţi cu fraţii lor «întru altă credinţă»: ei nu studiază religia decît prin prisma dogmei specifice, n-au spirit critic,
n-au motive să aprofundeze îndoieli… Sau mă înşel eu, într-atît? Ortodoxia pierde enorm din cauza absenţei misionarismului. Totodată, faptul că un enoriaş ortodox e în totalitate ignorant în chestiuni de recunoaştere a Evangheliei (majoritatea n-a citit nici un rînd din Vechiul sau Noul Testament), dar e expert în rituri ortodoxe (moştenite din părinţi), spune destul… Pe de altă parte preotul ortodox îşi fură singur căciula: îşi ţine enoriaşii în picioare ore la rînd (şi-n frig iarna), în biserică şi rareori e auzit din altar («cîntările» lui nu sînt înţelese, nu poţi să-l desluşeşti decît dacă îi eşti în preajmă); microfoanele nu rezolvă acest inconvenient, nu înţeleg de ce, difuzoarele sînt şi ele prost instalate, în cele mai multe cazuri, ca un făcut. În plus, kitsch-ul a pătruns în prea multe lăcaşe de cult, de la florile de plastic la tablourile, moaştele şi icoanele contrafăcute” (Liviu Ioan Stoiciu).

*

Fiecare din noi ducem o exisenţă la vedere şi o existenţă disimulată. Cea dintîi oboseşte grabnic, se epuizează în convenienţe, inhibiţii, simulacre, aservită unui cod social, dar purtînd şi însemnele unor virtuţi cum ar fi politeţea, bunul simţ, fapta bună, solidaritatea în bine etc. Calităţile sale conţin totuşi un balast adesea prea greu pentru a se menţine la o cotă optimă. Efortul reclamat de susţinerea unui spectacol. În acest caz intervine existenţa secundă. Mai puţin virtuoasă, plină de descumpăniri, incoerenţe, pulsiuni culpabile şi utopii indigeste, ea se bucură în schimb de vitalitatea redutabilă a libertăţii. Nicio normare n-o stînjeneşte. Nu poate fi cenzurată şi e prea puţin dispusă a se autocenzura. E ca un rezervor plin cu combustibil pentru un motor ce riscă a da rateuri, cînd această şansă energetică se reduce sub o limită. Astfel laşitatea, lăcomia, rivalităţile, lucrurile inavuabile în genere devin o condiţie de funcţionare a însuşirilor pozitive. Totodată se află aici şi o zonă frecvent frămîntată a trăirilor religioase, mergînd de la îndoieli a căror dare în vileag ar însemna, cum mărturisea însăşi Maica Tereza, o blasfemie, pînă la stări de copleşitoare luminozitate transverbală. Existenţa aceasta care nu poate ieşi la suprafaţă, plină de confuzii, de structuri dezafectate, de hrube întunecoase, susţine energia celei la vedere socialmente reprezentativă. Am putea-o asemui cu o bucătărie care nu respectă întocmai regulile igienei, aparţinînd unui mare restaurant la mesele căruia clienţii simandicoşi gustă bucate alese. Să deschidem reverenţios uşa psihanalizei sau să ne complacem, ignoranţi, în jocul umorilor noastre omeneşti preaomeneşti care au precedat cu mult tezele psihanalitice, şi care deseori îşi îngăduie a uita că există şi acestea?

*

Să fie ura, cum afirma cineva, un semn al neputinţei? Sau, din contră, al unei puteri atît de supradimensionate încît trece în fantasmatic? Deoarece distrugerile neîndurătoare pe care le preconizează ori chiar le săvîrşeşte mai curînd confirmă a doua ipoteză.

*

Jean Starobinski vorbeşte despre o „conştiinţă melancolică” ce ar consta din „inserţia continuă a unui discurs de împrumut în miezul discursului propriu”, ca o „mărturisire a «insuficienţei» unui eu” ce „nu dispune de resurse proprii în cantitate suficientă”, umplîndu-se „pînă la refuz de substanţă străină pentru a-şi copleşi propriul vid”. Nu cumva e o prelungire a mentalităţii infantile care are nevoie de sprijin, de îndrumare, de confirmare? Pe de altă parte, n-am putea socoti copilăria de un anume tip într-o perspectivă întoarsă drept o „melancolie” potenţială, o „insuficienţă” organică menită a se descoperi dincolo de mirajul începutului, simplă anvelopă precum un strat dulce care înveleşte un conţinut amar?

*

Se zice cu schepsis: fiecare să-şi vadă de drumul propriu. Mai bine spus să nu-şi tot arunce privirile în dreapta şi-n stînga. Dacă se poate, deloc. Dar e posibil aşa ceva? Şi dacă ar fi cu putinţă o asemenea drastică izolare, o noncunoaştere deplină a ce se petrece în jur ar constitui oare o atitudine favorabilă minţii umane celei active, pururi iscoditoare, creatoare? Blaga mi-a povestit într-o bună zi păţania unui mujic din Siberia, care, neavînd nicio legătură cu restul lumii, a construit, în plin veac XX, un … automobil. Invenţie genială în sine, dar ineficientă, paradoxal rod sterp al unei genialităţi tehnice robite unei însingurări nefireşti. Afirmarea sinelui în parametrii creaţiei, oricare ar fi natura ei, are nevoie de valenţa fatidică a comunicării.

*

Cele două straturi ale memoriei. Unul sedimentat, împietrit cu aspect de rocă, altul viu, jucăuş, un izvor ţintind temerar viitorul. Ambele ţin de ficţiune. Primul ar reprezenta faţa administrativă, sapienţială, didactică, într-un cuvînt pragmatică a memoriei, cel de-al doilea, caracterul său existenţial, revărsîndu-se imprevizibil, iresponsabil, în misterul nehotărnicit.

*

„Filosoful: cel ce se miră de propriile sale idei” (Nietzsche).

*

În preumblările mele solitare pe uliţele Tîrgu-Cărbuneştilor (încă o zonă cu preponderenţă rurală, ţărănimea reprezentînd cel puţin trei sferturi din mentalitatea, graiul, manierele localnicilor), prind inevitabil frînturi de conversaţie. Am constatat că cele mai multe se referă la trei subiecte: spitalul, înmormîntarea, moştenirea. E imaginea aspru-utilitară, cu origini imemoriale, a unui mod de-a fi. Un amestec de compasiune, curiozitate, lăcomie, ricanare. Bizuit pe o penitenţă reflexă, mai mult ca sigur precreştină. Dintr-un impuls obscur, oamenii se supun unui canon, urmăresc automat o ispăşire. Cum? De ce? Nu ar putea fi vorba de o apropiere de natură, întrucît natura tinde spre factorii pozitivi, ocolind pe cît cu putinţă ceea ce contravine vieţii, ceea ce îi pune în primejdie corporalitatea. Mai curînd o neguroasă ritualitate tribală.

*

Deprimat de un singur amănunt, dîndu-şi seama că acesta domină întregul, îl ia în stăpînire pînă îl consumă.

*

„Dumnezeu e iubire, aşa este. Îl cunoaştem numai pentru că Îl iubim. Dar ce e Dumnezeu în sine ţine de un raţionament adesea de prisos, ba chiar dăunător. Dacă sînt întrebat: dar Dumnezeu în sine există?, trebuie să spun şi voi spune: da, după toate probabilităţile, numai că eu nu înţeleg nimic despre El, despre acest Dumnezeu în sine. Dar Dumnezeu-iubirea este altceva. Pe El îl înţeleg cu siguranţă. El este totul pentru mine, explicaţia şi rostul vieţii mele” (Tolstoi).