Pagini de jurnal (36)
de Gheorghe Grigurcu
Rumoarea
străzii într-o metropolă începe să aibă
ceva sapienţial-ritualic, aidoma corului dintr-o tragedie antică.
*
Înţelepciunea
e o transcendenţă a faptelor, inteligenţa e o transcendenţă a frazelor.
*
La
o şedinţă de întrebări cu Suzuki Roshi, la Sokoji, un tînăr a întrebat: - Cum trebuie să-şi petreacă timpul liber un
practicant al zen-ului? La început Suzuki a părut mirat şi a repetat expresia
«timp liber». A mai repetat-o o dată, apoi a izbucnit într-un hohot de rîs
(Shunryu Suzuki: Zen şi acum).
*
A
nu găsi ceea ce cauţi, a găsi ceea
ce nu cauţi, iată un paradox consolator al vieţii ca
planificare.
*
Nu
mă supăr cînd vrea duşmanul, mă supăr cînd vreau eu (proverb evreiesc).
*
Recitindu-mi
uneori versurile vechi, unele de pe la 17-18 ani, constat cu mirare un fapt.
Ele sugerează nu o dată experienţe sufleteşti care s-au conturat ulterior, avînd aerul unor
anticipări. Să aibă poezia o valenţă profetică? Ori era doar condensarea,
scoaterea simbolică la suprafaţă a unor stări ce colcăiau deja în fiinţă?
Textele de odinioară semnalează oricum o ruptură, un dezechilibru lăuntric,
factor pe care existenţa l-a înregistrat progresiv. Asumîndu-l prin expresie,
poezia a avut, graţie năzuinţei sale spre armonie, rolul unei consolări. A unui
pansament peste rănile deja sîngerînde. Remediul bolii pămînteşti este
eterogen, venit dintr-o sferă tainică,
aducînd acea sănătate transcendentală despre care vorbea Novalis în legătură
cu poetul.
*
Exerciţiu.
Subtilitatea reprezintă capitularea pitorescului, pitorescul, capitularea
platitudinii, platitudinea, capitularea tăcerii.
*
Fost
director adjunct într-un minister, cu stagiu îndelungat, acum pensionar.
Cochetează cu literatura. La prima şi la a doua vedere, dă impresia unui om la
locul lui, deşi ambiţia prezumată, cariera sa ca şi încercările-i de proză
(amînă la calendele greceşti terminarea unui roman, opera vieţii) devansează
condiţia modestiei. Ambiţie trădată totuşi de o crispare vagă, de o rigiditate
abia sugerată, însă permanentă, de şef. O ambiţie care n-a avut cutezanţa a
ajunge la vanitate. E ca o linguriţă dintr-un leac cu gust tăios, dizolvat
într-un pahar cu apă. Vorbeşte cu voce scăzută, aproape fără gesticulaţii.
Evită să-l privească pe interlocutor drept în ochi. Pare mereu a ascunde ceva,
dar nu atît cu reavoinţă, cît cu o discreţie ce, intermitent, ar putea căpăta
accepţia bunătăţii. Amabil, chiar protocolar, fără ostentaţie. Rodarea pozei
pe care o afişează poate avea chiar un aer de naturaleţe. Cînd se referă la
personaje vădit negative în opinia generală, cărora nu tocmai lesne le-ar putea
lua cineva apărarea, se străduieşte a le găsi părţile drăguţe. Astfel încît
nu pare dispus a refuza realmente pe nimeni. E un fel de echilibristică morală
al cărei resort pare să fie precauţia. O precauţie moale, elegantă, aidoma
batistei impecabile pe care o scoate adesea din buzunar şi o vîră cu grijă la
loc. O precauţie al cărei resort, la rîndul său, e o intuiţie a insuficienţei
proprii. Deşi nu e chiar taciturn, informaţiile pe care acceptă a le da sînt
surprinzător de puţine. Ambalate în echivoc, formule ale eschivei. Reflexele de
şef l-au ajutat să-şi pună la punct o tehnică a conversaţiei neangajante.
Umorile reale îi rămîn zăvorîte. Opţiunile sale sînt totdeauna neutre, într-un
vid moral pe care l-ar dori drept un mediu al înţelepciunii. Chipul lăuntric îi
rămîne ascuns. Chipul său public nu e decît oglinda uşor aburită în care putem vedea mişcîndu-se lumea din jur.
*
Toţi
sîntem înclinaţi a crede ceea ce crede lumea despre noi (George Eliot).
*
Iubirile
încap una în alta asemenea păpuşilor ruseşti numite Matrioşka. Cele mai mari le
conţin pe cele mici, cele mai noi pe cele dinainte. Matrioşka maximă: Dumnezeu.
*
De
cîtă tristeţe se încarcă împlinirile care vin prea tîrziu! Timpul le digeră în
stomacul său tot mai incapabil a naşte satisfacţii, dar şi insatisfacţii noi,
otrăvit de sterilitate.
*
Căţelul
Jack Kelleher, din rasa Jack Russell, este înnebunit după bani. Cîinele, în
vîrstă de 13 ani, pare că se crede puşculiţă, fiindcă, de cîte ori prinde o
monedă, o înghite! Ciudata lui pasiune pentru bani s-a descoperit după ce a
început să vomite şi stăpînul său din New-York a trebuit să-l ducă la medic.
Veterinarii l-au operat de urgenţă şi au rămas şocaţi cînd au găsit în stomacul
animalului 111 monede de un cent, în valoare de 1 dolar şi 11 cenţi (circa
patru lei) (Click, 2013).
*
Îmbătrînind,
ne cufundăm în abisul memoriei, pînă la neaşteptate identificări retro.
Încercăm a ne reconstitui amintirile, a ne reaşeza cumva pe palierele lor
emoţionale, pe liniile lor sufleteşti care ne readuc la condiţia noastră de
odinioară. Redevenind tineri, adolescenţi, copii, nu s-ar cuveni să fim din nou
timizi?
*
Marea
ambiţie şi lipsa de încredere în puterile proprii le-am văzut pînă acum
întotdeauna împreună (Lichtenberg).
*
10
ianuarie 2011, Tg-Jiu. O ţigancă pe stradă, de vreo 15 ani, petulantă, ţopăind
într-un picior, cu uriaşi cercei de aur la urechi. E aur veritabil, exclamă o
cunoştinţă ce mă însoţea. Extrem de probabil, dar nu pot să nu-mi amintesc că
doar cu cîteva zile în urmă - ce inaugurare de an! -
soţia mea a fost nevoită să-mi scoată de la gît cruciuliţa pe care o
aveam de la botez, spre a o duce la Casa de amanet
*
Trăim
în cicluri care se repetă, dar nu ne
repetă.
*
Strălucirea
nu are tenacitate, e risipitoare, imprudentă, în schimb obscuritatea o are
(poate fora în aceleaşi puncte la nesfîrşit).
*
Odată
statornicită, gloria unui autor creează fără voia acestuia epigoni, pastişori şi doar din cînd
în cînd cîte un succesor de care să nu se ruşineze. Aşadar, e lipsită de
scrupule.
*
Sfîntul
Roch era socotit patronul celor bolnavi de ciumă. Se zice că acesta a fost
îngrijit, în timp ce el însuşi era o victimă a bolii, de propriul său cîine,
care i-a salvat viaţa ca printr-un miracol.
*
Morţii
au şi ei vîrste diverse. Cei decedaţi de curînd sînt ca nişte copii, apoi devin
adolescenţi, apoi tineri, maturi şi în cele din urmă bătrîni, în funcţie de gradul
de emoţie cu care noi, cei ce i-am iubit, ne raportăm la ei (emoţie evoluînd de
la ţipătul deznădăjduit la avîntul aşteptării, la frisonul neîmplinirii şi la
dura resignare, precum, ultima, o înrudire nouă a celor morţi cu propria
noastră moarte).
*
Iată ceea ce este adevărat în «arta pentru
artă»: te aşezi la masă şi guşti din judecata pură, o judecată pentru care
necesitatea legilor interne este o sare, pentru că face să se nască din noi
înşine o ordine şi o alegere imune la orice brutală intervenţie din afară
şi care izvorăsc şi palpită în însăşi conştiinţa noastră. Pe măsură ce ordinea
aceasta se înfiripă, ea devine necesară, dar chiar şi plăcerea noastră se
înfiripă treptat, treptat obiectivîndu-se. Opera odată terminată apare şi
detaşarea şi în fond nemulţumirea, şi ordinea şi alegerea aceasta s-au
exteriorizat, noi nu mai putem interveni cu nimic, trebuie să le acceptăm ca o
realitate firească. Sîntem tatăl, nu mai sîntem amantul; cercetăm opera noastră
cu o curiozitate grijulie şi o nelinişte puţin ostile; este vorba de copilul
care se îndepărtează. Oricît de inferioară ar fi opera faţă de vis, cine n-o
contemplă surprins şi pasiv? şi nu găseşte în ea lucruri necunoscute? (Cesare
Pavese).
*
Marele
risc cu care se confruntă în prezent un poet monocord, fie pe coarda
sclipicioasă a ludicului, fie pe cea întunecată a tragicului. Deoarece trăim
într-o vreme a confluenţelor, a interferenţelor. A combinatoriei. Puritatea
unei posturi, id est intensitatea sa, iese din cadru, dar producţia
curentă dă impresia, dacă nu e suficient de personalizată, de făcătură. Se află
în vogă complicaţia, echivocul, interfaţa, în temeiul cărora sînt jucate
şansele originalităţii. Extremele sînt evitate, apar îndeobşte cocoloşite
într-o masă de aproximaţii alexandrine: o decadenţă triumfală ce transferă
incandescenţa absolutului pe diplomaţia suportabilă a expresiei savante. Încă
în 1890, Jules Renard nota, cu o intuiţie a ce va urma la o scară generală:
Barrčs a găsit cel mai bun mijloc de a fi nou, acela de-a complica expresia
găsită pentru lucruri vechi
Aşadar o vocaţie medie nu ajunge. Vorbind pe
şleau, îţi trebuie geniu pentru a fi azi un poet monocord.
*
Cînd
o nălucire devine colectivă, generală şi socială, încetează a mai fi o nălucire
şi devine realitate, ceva existent în afara fiecăruia din cei care o împărtăşesc (Unamuno).
*
Trăim
o epocă de suprasaturaţie analitică? De incredulitate totuşi imaginativă? Aşa
s-ar zice dacă nici basmele celebre n-au scăpat de atenţia scormonitoare a unor
binevoitori care au găsit cu cale a detecta în ele subtexte nocive pentru
copii, nu mai puţin rele decît E-urile în alimente sau poluarea cea produsă de
marea industrie. Scenaristul şef al primei serii a serialului În derivă, difuzat
de HBO, Andy Lupu, a luat curajos în colimator basmele fraţilor Grimm şi cele
ale lui Ion Creangă, măsurîndu-le cu criteriul grav al psihoterapiei. Capra
cu trei iezi ar fi o poveste siciliană despre răzbunare, în care capra îşi
programează vendeta în chip ritualic, făcîndu-l, vai, şi pe iedul cel mai mic
complice la uciderea în chip mafiot a lupului. Cenuşăreasa ar conţine un
mesaj anapoda pentru că pune pe tapet ideea de normă, cea a măsurilor corecte,
gen 90-60-90, care singure te-ar putea califica la fericire. Frumoasa din
pădurea adormită ar îndemna fetele la pasivitate, la lene, pînă cînd vine
prinţul providenţial care le salvează, Punguţa cu doi bani ar fi
un basm al dragostei condiţionate, întrucît moşul alungă cocoşul pentru că nu
face ouă, dar îl primeşte bucuros înapoi cînd acesta devine bogat, iar baba o
alungă pe găină pentru că face numai ouă, expediind-o la produs. Scufiţa
roşie, reliefînd raportul mamă-fiică, lansează îndemnul ticălos nu
creşte, căci dacă devii femeie, mama nu te va mai iubi. Soluţii? În replică la
bietele poveşti tradiţionale au apărut basme glossy, rescrise din motive
de marketing. Bunăoară o colecţie de reviste Barbie cu DVD, avînd ca obiectiv
puştoaicele între 3 şi 10 ani. Cel dintîi DVD e o adaptare a unui basm celebru
al lui Charles Dickens, Barbie în colindul de Crăciun. Aici avarul
Scrooge e înlocuit cu dezinvoltură de o fată tip păpuşică ce ţine morţiş, şi în
final izbuteşte, să ajungă un star. În drumul spre glorie, devine egoistă,
uitîndu-şi prietenii, dispreţuind pînă şi sărbătoarea Crăciunului. Precum
Scrooge, e vizitată de Spiritul Crăciunului, în trei ipostaze ce
reprezintă trecutul, prezentul şi
viitorul. Ultimul e decisiv, deoarece îi înfăţişează pedeapsa ce-o aşteaptă,
aceea de-a deveni foarte săracă şi abandonată de toată lumea. Deloc
surprinzător, fabuloasa păpuşă, un soi de
Monica Columbeanu, le transmite
naivelor fetiţe condiţia secundă pe care se cade a o respecta pentru a putea
apuca pe drumul cel bun, aceea de-a cumpăra toate produsele a căror reclamă
o face protagonista
Şi asta nu e tot.
În ţările nordice s-au scris poveşti în care prinţesele provin din cupluri gay.
O bătaie de joc savuroasă la adresa unor atari inovaţii a făcut-o James Finn
Garner, în cartea sa Poveşti corecte politic de adormit copiii, apărută
şi la noi, în ed. Humanitas (v. articolul semnat de Gabriela Lupu, în România
liberă, din 4 ian. 2012).
*
A
fi profund prin lipsă de sinceritate (Camus). E o periculoasă acrobaţie sau
de-a dreptul o imposibilitate a sincerităţii? Celebrul autor francez mai face
astfel de salturi mortale: Adevărata nobleţe sufletească e întemeiată pe
dispreţ, curaj şi o profundă nepăsare. Sau: Dacă există un păcat împotriva
vieţii, poate că nu e acela de-a deznădăjdui, ci de a nădăjdui într-o altă viaţă.
*
Tăceri
dure cum o piatră cu care-l poţi lovi pe Celălalt.
*
Esenţa?
În egală măsură poate fi un lichid rar, adăpostit într-un flacon sigilat, şi
polenul pe care-l culeg fluturii sau pe care-l răzleţeşte suflarea vîntului.
*
Primesc
de la un confrate poemul despre Stalin, care i-a adus lui Osip Mandelstam
deportarea în Gulag, în 1933 şi moartea, în 1938, în frumoasa traducere a lui
Emil Iordache:
Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormînt.
Cînd
vorbim, nu se-aude măcar un cuvînt.
Iar
cînd vorbele par să se-nchege puţin,
Pomenesc
de plăieşul urcat în Kremlin.
Are
degete groase şi grele,
Sînt
cuvintele lui de ghiulele.
Rîd
gîndacii mustăţilor strîmbe
Şi-i
lucesc a năpastă carîmbii.
Are-o
turmă de sfetnici cu gîturi subţiri
-
Semioameni
slujindu-l umili -
Care
şuieră, miaună, latră cîineşte,
Numai
el, fulgerînd, hăcuieşte.
Potcovar
de ucazuri, forjează porunci:
Glonţ
în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în rărunchi.
Orice
moarte-l desfată deplin
Pieptu-i
larg de cumplit osetin.
*
Răsfoiesc
o carte de vise. Visul nocturn: un
somn contaminat de demonia sensului, chiar dacă acesta ia chip de absurd.
*
A
încerca să alegi ceea ce, vai, n-ai izbutit măcar să găseşti.
*
Jocurile
memoriei: nu a-ţi veni inima la loc, ci ideea.
*
Dacă
toate păsările ar fi privighetori şi toţi bărbaţii tenori, oare ce interes ar
mai prezenta privighetorile şi tenorii?
*
Erata
unor clipe care s-au risipit fără urmă. Ridicolul unei corecturi la
inexistenţă.
*
Au
ieşit la pensie! După cîte 50 de ani de prostituţie fiecare, gemenele Louise şi
Martine Fokkens, din Amsterdam (Olanda) de 70 de ani, au renunţat la cea mai
veche meserie din lume! Motivul? Şalele nu le mai ţin aşa cum le ţineau odată
şi artrita face anumite poziţii sexuale imposibile. La sfîrşit de carieră,
femeile au tras linie şi au adunat nici mai mult nici mai puţin de 355.000 de
bărbaţi cu care s-au culcat în ultimii 50 de ani. Ele au scris şi o carte
despre industria prostituţiei în Amsterdam şi despre cum «lucrurile nu mai merg
cum mergeau pe vremea cînd această meserie era ilegală». «Înainte stăteam
îmbrăcate în vitrină, acum fetele astea sînt aproape goale!», spun femeile.
Louise a fost prima care a început să se prostitueze în anii 60, cîteva luni
mai tîrziu, sora ei geamănă, Martine, a început şi ea să iasă la «produs». «Am
ajutat-o cînd a avut primul ei client. I-am explicat ce trebuie şi ce nu
trebuie să facă», povesteşte Louise. Acum, femeile sînt obligate de problemele
tipice bătrîneţii să iasă la pensie. (
) Nici clientela nu mai e ce-a fost
odată: bărbaţii nu mai apreciază o femeie mai în vîrstă, cu experienţă. De
acum, femeile se vor întreţine din pensia de aproape 1.000 E pe care o primesc
de la stat şi din vînzarea cărţii publicate (Click, 2013).
*
Bunătatea?
Spectrul practic al iubirii, proza iubirii, cum ar veni.
*
Excesul
de generalitate poate fi bănuit de o slăbiciune de ordin afectiv. La polul
opus, o foame de concreteţea detaliilor, care poate deveni chinuitoare ca o
iubire.
*
Cea
mai subtilă viclenie e să te porţi simplu şi firesc (Dostoievski).
*
Pînă
şi din cea mai nepretenţioasă materie se pot obţine figurile înţelepciunii,
aidoma cărămizilor care se fac din lut. Inteligenţa în schimb pretinde a se
întrupa doar în materiile rafinate.
*
Toţi
poeţii par să adore exploziile, uraganele, conflagraţiile, ruinele, scenele
sîngeroase. Imaginaţia poetică nu e deloc o calitate dezirabilă la un om de
stat (W. H. Auden).
*
Îmi
mărturiseşte A. E.: Bag de seamă că viaţa mea începe să semene, fir-ar să fie,
cu o păţanie din tinereţe. Îl vizitam pe atunci pe un cunoscut care mă poftea
să iau loc la masă şi mă trata cu un pahar de băutură. Vorbeam preţ de-o
oră-două. Dar, ca să vezi, abia la plecare, după ce îmi puneam paltonul,
fularul şi mănuşile, mă mai îmbia cu un al doilea pahar. Cînd nu-l mai puteam
bea
*
Ce
s-ar cuveni să fie mai de efect, începutul sau sfîrşitul? Pentru Dumnezeu,
probabil începutul, grandoarea Creaţiei, pentru oameni, mi-e teamă că
sfîrşitul, teribilul sfîrşit ce-i implică fatalmente. Omul: o fiinţă crepusculară.
*
Sînt
zile care arată prost de la început. Semne mici ale dezordinii, fără legătură
între ele te pun în gardă: nu găseşti un obiect de îmbrăcăminte, verşi mîncarea
pe haine, ţi se rupe un nasture, primeşti cîteva telefoane chiar cînd începi să
scrii, zgomotul unui motor lîngă geamul tău, care nu se mai opreşte ş.a. m. d.
Încerci a nu le da atenţie, te încăpăţînezi să-ţi vezi de treabă. Însă nu
întîrzie să se ivească şi cîte-o neplăcere mai mare (sau chiar mai multe),
peste care n-ai mai putea trece cu uşurinţă.
Vagi premoniţii plutesc în aerul odăii cum nişte scame iritante. Îţi dai
seama cu strîngere de inimă că ziua cu pricina se identifică cu o conjunctură
nefavorabilă, atrăgînd aidoma unui magnet diversele episoade ale acesteia. Spirit
raţional, Tudor Vianu însuşi nu şovăia a face o observaţie similară. Eşti
neputincios. Îţi pleci capul, aşteptînd cu resignare să întorci fila
calendarului. Timpul impur nu se poate spăla decît cu buretele altui timp,
primenit, care e în afara voinţei tale.
*
Inocenţa
încetează atunci cînd îţi dai seama de propria ta fiinţă ca de-o entitate
distinctă. Nu întîmplător animalele nu-şi recunosc chipul în oglindă.
*
E
posibil să aibă o melancolie organică, dar care nu îndrăzneşte a urca la cote
mai înalte, avînd un complex nu faţă de lume, ci faţă de sine însăşi. O
melancolie laşă.
|
|