Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pagini de jurnal (36)

        de Gheorghe Grigurcu

Rumoarea străzii într-o  metropolă începe să aibă ceva sapienţial-ritualic, aidoma corului dintr-o tragedie antică. 

*

Înţelepciunea e o transcendenţă a faptelor, inteligenţa e o transcendenţă a frazelor.

*

„La o şedinţă de întrebări cu Suzuki Roshi, la Sokoji, un tînăr a întrebat:  - Cum trebuie să-şi petreacă timpul liber un practicant al zen-ului? La început Suzuki a părut mirat şi a repetat expresia «timp liber». A mai repetat-o o dată, apoi a izbucnit într-un hohot de rîs” (Shunryu Suzuki: Zen şi acum).

*

A nu găsi ceea ce cauţi, a găsi ceea ce nu cauţi, iată un paradox consolator al vieţii ca planificare.

*

„Nu mă supăr cînd vrea duşmanul, mă supăr cînd vreau eu” (proverb evreiesc).

*

Recitindu-mi uneori versurile vechi, unele de pe la 17-18 ani, constat cu mirare un fapt. Ele sugerează nu o dată experienţe sufleteşti care s-au  conturat ulterior, avînd aerul unor anticipări. Să aibă poezia o valenţă profetică? Ori era doar condensarea, scoaterea simbolică la suprafaţă a unor stări ce colcăiau deja în fiinţă? Textele de odinioară semnalează oricum o ruptură, un dezechilibru lăuntric, factor pe care existenţa l-a înregistrat progresiv. Asumîndu-l prin expresie, poezia a avut, graţie năzuinţei sale spre armonie, rolul unei consolări. A unui pansament peste rănile deja sîngerînde. Remediul „bolii pămînteşti” este eterogen, venit dintr-o  sferă tainică, aducînd acea „sănătate transcendental㔠despre care vorbea Novalis în legătură cu poetul.

*

Exerciţiu. Subtilitatea reprezintă capitularea pitorescului, pitorescul, capitularea platitudinii, platitudinea, capitularea tăcerii.

*

Fost director adjunct într-un minister, cu stagiu îndelungat, acum pensionar. Cochetează cu literatura. La prima şi la a doua vedere, dă impresia unui om „la locul lui”, deşi ambiţia prezumată, cariera sa ca şi încercările-i de proză (amînă la calendele greceşti terminarea unui roman, „opera vieţii”) devansează condiţia modestiei. Ambiţie trădată totuşi de o crispare vagă, de o rigiditate abia sugerată, însă permanentă, de „şef”. O ambiţie care n-a avut cutezanţa a ajunge la vanitate. E ca o linguriţă dintr-un leac cu gust tăios, dizolvat într-un pahar cu apă. Vorbeşte cu voce scăzută, aproape fără gesticulaţii. Evită să-l privească pe interlocutor drept în ochi. Pare mereu a ascunde ceva, dar nu atît cu reavoinţă, cît cu o discreţie ce, intermitent, ar putea căpăta accepţia bunătăţii. Amabil, chiar protocolar, fără ostentaţie. Rodarea „pozei” pe care o afişează poate avea chiar un aer de naturaleţe. Cînd se referă la personaje vădit negative în opinia generală, cărora nu tocmai lesne le-ar putea lua cineva apărarea, se străduieşte a le găsi „părţile drăguţe”. Astfel încît nu pare dispus a refuza realmente pe nimeni. E un fel de echilibristică morală al cărei resort pare să fie precauţia. O precauţie moale, elegantă, aidoma batistei impecabile pe care o scoate adesea din buzunar şi o vîră cu grijă la loc. O precauţie al cărei resort, la rîndul său, e o intuiţie a insuficienţei proprii. Deşi nu e chiar taciturn, informaţiile pe care acceptă a le da sînt surprinzător de puţine. Ambalate în echivoc, formule ale eschivei. Reflexele de „şef” l-au ajutat să-şi pună la punct o tehnică a conversaţiei neangajante. Umorile reale îi rămîn zăvorîte. Opţiunile sale sînt totdeauna neutre, într-un vid moral pe care l-ar dori drept un mediu al înţelepciunii. Chipul lăuntric îi rămîne ascuns. Chipul său public nu e decît oglinda uşor aburită în care  putem vedea mişcîndu-se  lumea din jur.

*

„Toţi sîntem înclinaţi a crede ceea ce crede lumea despre noi” (George Eliot).

*

Iubirile încap una în alta asemenea păpuşilor ruseşti numite Matrioşka. Cele mai mari le conţin pe cele mici, cele mai noi pe cele dinainte. Matrioşka maximă: Dumnezeu.

*

De cîtă tristeţe se încarcă împlinirile care vin prea tîrziu! Timpul le digeră în stomacul său tot mai incapabil a naşte satisfacţii, dar şi insatisfacţii noi, otrăvit de sterilitate.

*

„Căţelul Jack Kelleher, din rasa Jack Russell, este înnebunit după bani. Cîinele, în vîrstă de 13 ani, pare că se crede puşculiţă, fiindcă, de cîte ori prinde o monedă, o înghite! Ciudata lui pasiune pentru bani s-a descoperit după ce a început să vomite şi stăpînul său din New-York a trebuit să-l ducă la medic. Veterinarii l-au operat de urgenţă şi au rămas şocaţi cînd au găsit în stomacul animalului 111 monede de un cent, în valoare de 1 dolar şi 11 cenţi (circa patru lei)” (Click, 2013).

*

Îmbătrînind, ne cufundăm în abisul memoriei, pînă la neaşteptate identificări retro. Încercăm a ne reconstitui amintirile, a ne reaşeza cumva pe palierele lor emoţionale, pe liniile lor sufleteşti care ne readuc la condiţia noastră de odinioară. Redevenind tineri, adolescenţi, copii, nu s-ar cuveni să fim din nou timizi?

*

„Marea ambiţie şi lipsa de încredere în puterile proprii le-am văzut pînă acum întotdeauna împreun㔠(Lichtenberg).

*

10 ianuarie 2011, Tg-Jiu. O ţigancă pe stradă, de vreo 15 ani, petulantă, ţopăind într-un picior, cu uriaşi cercei de aur la urechi. „E aur veritabil”, exclamă o cunoştinţă ce mă însoţea. Extrem de probabil, dar nu pot să nu-mi amintesc că doar cu cîteva zile în urmă  -  ce inaugurare de an!  -  soţia mea a fost nevoită să-mi scoată de la gît cruciuliţa pe care o aveam de la botez, spre a o duce la Casa de amanet…

*

Trăim în cicluri  care se repetă, dar nu ne repetă.

*

Strălucirea nu are tenacitate, e risipitoare, imprudentă, în schimb obscuritatea o are (poate fora în aceleaşi puncte la nesfîrşit).

*

Odată statornicită, gloria unui autor creează fără voia  acestuia epigoni, pastişori şi doar din cînd în cînd cîte un succesor de care să nu se ruşineze. Aşadar, e lipsită de scrupule. 

*

Sfîntul Roch era socotit patronul celor bolnavi de ciumă. Se zice că acesta a fost îngrijit, în timp ce el însuşi era o victimă a bolii, de propriul său cîine, care i-a salvat viaţa ca printr-un miracol.

*

Morţii au şi ei vîrste diverse. Cei decedaţi de curînd sînt ca nişte copii, apoi devin adolescenţi, apoi tineri, maturi şi în cele din urmă bătrîni, în funcţie de gradul de emoţie cu care noi, cei ce i-am iubit, ne raportăm la ei (emoţie evoluînd de la ţipătul deznădăjduit la avîntul aşteptării, la frisonul neîmplinirii şi la dura resignare, precum, ultima, o înrudire nouă a celor morţi cu propria noastră moarte).

*

 „Iată ceea ce este adevărat în «arta pentru artă»: te aşezi la masă şi guşti din judecata pură, o judecată pentru care necesitatea legilor interne este o sare, pentru că face să se nască din noi înşine o ordine şi o alegere imune la orice brutală intervenţie din afară şi care izvorăsc şi palpită în însăşi conştiinţa noastră. Pe măsură ce ordinea aceasta se înfiripă, ea devine necesară, dar chiar şi plăcerea noastră se înfiripă treptat, treptat obiectivîndu-se. Opera odată terminată apare şi detaşarea şi în fond nemulţumirea, şi ordinea şi alegerea aceasta s-au exteriorizat, noi nu mai putem interveni cu nimic, trebuie să le acceptăm ca o realitate firească. Sîntem tatăl, nu mai sîntem amantul; cercetăm opera noastră cu o curiozitate grijulie şi o nelinişte puţin ostile; este vorba de copilul care se îndepărtează. Oricît de inferioară ar fi opera faţă de vis, cine n-o contemplă surprins şi pasiv? şi nu găseşte în ea lucruri necunoscute?” (Cesare Pavese).

*

Marele risc cu care se confruntă în prezent un poet monocord, fie pe coarda sclipicioasă a ludicului, fie pe cea întunecată a tragicului. Deoarece trăim într-o vreme a confluenţelor, a interferenţelor. A combinatoriei. „Puritatea” unei posturi, id est intensitatea sa, iese din cadru, dar producţia curentă dă impresia, dacă nu e suficient de personalizată, de făcătură. Se află în vogă complicaţia, echivocul, interfaţa, în temeiul cărora sînt jucate şansele originalităţii. Extremele sînt evitate, apar îndeobşte cocoloşite într-o masă de aproximaţii alexandrine: o decadenţă triumfală ce transferă incandescenţa absolutului pe diplomaţia suportabilă a expresiei savante. Încă în 1890, Jules Renard nota, cu o intuiţie a ce va urma la o scară generală: „Barrčs a găsit cel mai bun mijloc de a fi nou, acela de-a complica expresia găsită pentru lucruri vechi”… Aşadar o vocaţie medie nu ajunge. Vorbind pe şleau, îţi trebuie geniu pentru a fi azi un poet monocord.    

*

„Cînd o nălucire devine colectivă, generală şi socială, încetează a mai fi o nălucire şi devine realitate, ceva existent în afara fiecăruia din  cei care o împărtăşesc” (Unamuno).

*

Trăim o epocă de suprasaturaţie analitică? De incredulitate totuşi imaginativă? Aşa s-ar zice dacă nici basmele celebre n-au scăpat de atenţia scormonitoare a unor binevoitori care au găsit cu cale a detecta în ele subtexte nocive pentru copii, nu mai puţin rele decît E-urile în alimente sau poluarea cea produsă de marea industrie. Scenaristul şef al primei serii a serialului „În derivă”, difuzat de HBO, Andy Lupu, a luat curajos în colimator basmele fraţilor Grimm şi cele ale lui Ion Creangă, măsurîndu-le cu criteriul grav al psihoterapiei. Capra cu trei iezi ar fi o poveste siciliană despre răzbunare, în care capra îşi programează vendeta în chip ritualic, făcîndu-l, vai, şi pe iedul cel mai mic complice la uciderea în chip mafiot a lupului. Cenuşăreasa ar conţine un mesaj anapoda pentru că pune pe tapet ideea de normă, cea a măsurilor corecte, gen 90-60-90, care singure te-ar putea califica la fericire. Frumoasa din pădurea adormită ar îndemna fetele la pasivitate, la lene, pînă cînd vine prinţul providenţial care le salvează, Punguţa cu doi bani ar fi un basm al dragostei condiţionate, întrucît moşul alungă cocoşul pentru că nu face ouă, dar îl primeşte bucuros înapoi cînd acesta devine bogat, iar baba o alungă pe găină pentru că face numai ouă, expediind-o „la produs”. Scufiţa roşie, reliefînd raportul mamă-fiică, lansează îndemnul ticălos „nu creşte, căci dacă devii femeie, mama nu te va mai iubi”. Soluţii? În replică la bietele poveşti tradiţionale au apărut basme glossy, rescrise din motive de marketing. Bunăoară o colecţie de reviste Barbie cu DVD, avînd ca obiectiv puştoaicele între 3 şi 10 ani. Cel dintîi DVD e o adaptare a unui basm celebru al lui Charles Dickens, Barbie în colindul de Crăciun. Aici avarul Scrooge e înlocuit cu dezinvoltură de o fată tip păpuşică ce ţine morţiş, şi în final izbuteşte, să ajungă un star. În drumul spre glorie, devine egoistă, uitîndu-şi prietenii, dispreţuind pînă şi sărbătoarea Crăciunului. Precum Scrooge, e vizitată de Spiritul Crăciunului, în trei ipostaze ce reprezintă  trecutul, prezentul şi viitorul. Ultimul e decisiv, deoarece îi înfăţişează pedeapsa ce-o aşteaptă, aceea de-a deveni foarte săracă şi abandonată de toată lumea. Deloc surprinzător, fabuloasa păpuşă, un soi de… Monica Columbeanu, le transmite naivelor fetiţe condiţia secundă pe care se cade a o respecta pentru a  putea  apuca pe drumul cel bun, aceea de-a cumpăra toate produsele a căror reclamă o face protagonista…  Şi asta nu e tot. În ţările nordice s-au scris poveşti în care prinţesele provin din cupluri gay. O bătaie de joc savuroasă la adresa unor atari inovaţii a făcut-o James Finn Garner, în cartea sa Poveşti corecte politic de adormit copiii, apărută şi la noi, în ed. Humanitas (v. articolul semnat de Gabriela Lupu, în România liberă, din 4 ian. 2012).

*

„A fi profund prin lipsă de sinceritate” (Camus). E o periculoasă acrobaţie sau de-a dreptul o imposibilitate a sincerităţii? Celebrul autor francez mai face astfel de salturi mortale: „Adevărata nobleţe sufletească e întemeiată pe dispreţ, curaj şi o profundă nepăsare”. Sau: „Dacă există un păcat împotriva vieţii, poate că nu e acela de-a deznădăjdui, ci de a nădăjdui într-o altă viaţă”.

*

Tăceri dure cum o piatră cu care-l poţi lovi pe Celălalt.

*

Esenţa? În egală măsură poate fi un lichid rar, adăpostit într-un flacon sigilat, şi polenul pe care-l culeg fluturii sau pe care-l răzleţeşte suflarea vîntului.

*

Primesc de la un confrate poemul despre Stalin, care i-a adus lui Osip Mandelstam deportarea în Gulag, în 1933 şi moartea, în 1938, în frumoasa traducere a lui Emil Iordache:

 „Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormînt.

Cînd vorbim, nu se-aude măcar un cuvînt.

Iar cînd vorbele par să se-nchege puţin,

Pomenesc de plăieşul urcat în Kremlin.

Are degete groase şi grele,

Sînt cuvintele lui de ghiulele.

Rîd gîndacii mustăţilor strîmbe

Şi-i lucesc a năpastă carîmbii.

Are-o turmă de sfetnici cu gîturi subţiri  - 

Semioameni slujindu-l umili  - 

Care şuieră, miaună, latră cîineşte,

Numai el, fulgerînd, hăcuieşte.

Potcovar de ucazuri, forjează porunci:

Glonţ în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în rărunchi.

Orice moarte-l desfată deplin

Pieptu-i larg de cumplit osetin”.

*

Răsfoiesc o „carte de vise”.  Visul nocturn: un somn contaminat de demonia sensului, chiar dacă acesta ia chip de absurd.

*

A încerca să alegi ceea ce, vai, n-ai izbutit măcar să găseşti.

*

Jocurile memoriei: nu a-ţi veni inima la loc, ci ideea.

*

Dacă toate păsările ar fi privighetori şi toţi bărbaţii tenori, oare ce interes ar mai prezenta privighetorile şi tenorii?

*

Erata unor clipe care s-au risipit fără urmă. Ridicolul unei corecturi la inexistenţă.

*

„Au ieşit la pensie! După cîte 50 de ani de prostituţie fiecare, gemenele Louise şi Martine Fokkens, din Amsterdam (Olanda) de 70 de ani, au renunţat la cea mai veche meserie din lume! Motivul? Şalele nu le mai ţin aşa cum le ţineau odată şi artrita face anumite poziţii sexuale imposibile. La sfîrşit de carieră, femeile au tras linie şi au adunat nici mai mult nici mai puţin de 355.000 de bărbaţi cu care s-au culcat în ultimii 50 de ani. Ele au scris şi o carte despre industria prostituţiei în Amsterdam şi despre cum «lucrurile nu mai merg cum mergeau pe vremea cînd această meserie era ilegală». «Înainte stăteam îmbrăcate în vitrină, acum fetele astea sînt aproape goale!», spun femeile. Louise a fost prima care a început să se prostitueze în anii ’60, cîteva luni mai tîrziu, sora ei geamănă, Martine, a început şi ea să iasă la «produs». «Am ajutat-o cînd a avut primul ei client. I-am explicat ce trebuie şi ce nu trebuie să facă», povesteşte Louise. Acum, femeile sînt obligate de problemele tipice bătrîneţii să iasă la pensie. (…) Nici clientela nu mai e ce-a fost odată: bărbaţii nu mai apreciază o femeie mai în vîrstă, cu experienţă. De acum, femeile se vor întreţine din pensia de aproape 1.000 E pe care o primesc de la stat şi din vînzarea cărţii publicate” (Click, 2013).

*

Bunătatea? Spectrul practic al iubirii, „proza” iubirii, cum ar veni.

*

Excesul de generalitate poate fi bănuit de o slăbiciune de ordin afectiv. La polul opus, o foame de concreteţea detaliilor, care poate deveni chinuitoare ca o iubire.

*

„Cea mai subtilă viclenie e să te porţi simplu şi firesc” (Dostoievski).

*

Pînă şi din cea mai nepretenţioasă materie se pot obţine figurile înţelepciunii, aidoma cărămizilor care se fac din lut. Inteligenţa în schimb pretinde a se întrupa doar în materiile rafinate.

*

„Toţi poeţii par să adore exploziile, uraganele, conflagraţiile, ruinele, scenele sîngeroase. Imaginaţia poetică nu e deloc o calitate dezirabilă la un om de stat” (W. H. Auden).

*

Îmi mărturiseşte A. E.: „Bag de seamă că viaţa mea începe să semene, fir-ar să fie, cu o păţanie din tinereţe. Îl vizitam pe atunci pe un cunoscut care mă poftea să iau loc la masă şi mă trata cu un pahar de băutură. Vorbeam preţ de-o oră-două. Dar, ca să vezi, abia la plecare, după ce îmi puneam paltonul, fularul şi mănuşile, mă mai îmbia cu un al doilea pahar. Cînd nu-l mai puteam bea… 

*

Ce s-ar cuveni să fie mai de efect, începutul sau sfîrşitul? Pentru Dumnezeu, probabil începutul, grandoarea Creaţiei, pentru oameni, mi-e teamă că sfîrşitul, teribilul sfîrşit ce-i implică fatalmente. Omul: o fiinţă crepusculară.

*

Sînt zile care arată prost de la început. Semne mici ale dezordinii, fără legătură între ele te pun în gardă: nu găseşti un obiect de îmbrăcăminte, verşi mîncarea pe haine, ţi se rupe un nasture, primeşti cîteva telefoane chiar cînd începi să scrii, zgomotul unui motor lîngă geamul tău, care nu se mai opreşte ş.a. m. d. Încerci a nu le da atenţie, te încăpăţînezi să-ţi vezi de treabă. Însă nu întîrzie să se ivească şi cîte-o neplăcere mai mare (sau chiar mai multe), peste care n-ai mai putea trece cu uşurinţă.  Vagi premoniţii plutesc în aerul odăii cum nişte scame iritante. Îţi dai seama cu strîngere de inimă că ziua cu pricina se identifică cu o conjunctură nefavorabilă, atrăgînd aidoma unui magnet diversele episoade ale acesteia. Spirit raţional, Tudor Vianu însuşi nu şovăia a face o observaţie similară. Eşti neputincios. Îţi pleci capul, aşteptînd cu resignare să întorci fila calendarului. Timpul impur nu se poate spăla decît cu buretele altui timp, primenit, care e în afara voinţei tale.

*

Inocenţa încetează atunci cînd îţi dai seama de propria ta fiinţă ca de-o entitate distinctă. Nu întîmplător animalele nu-şi recunosc chipul în oglindă.

*

E posibil să aibă o melancolie organică, dar care nu îndrăzneşte a urca la cote mai înalte, avînd un complex nu faţă de lume, ci faţă de sine însăşi. O melancolie laşă.

 

Nr. 05 / 2013
Nominalizările pentru premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 2012

Versuri
de Gabriel Chifu

Comunicat cu privire la şedinţa Comitetului Director al USR

Aniversarea criticului
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (36)
de Gheorghe Grigurcu

Dintr-o haltă părăsită
de Cassian Maria Spiridon

Momente franceze
de Adrian Popescu

Sufletul febricitat spre implozie
de Gabriel Coşoveanu

O poezie a reflectării
de Paul Aretzu

Mic tratat existenţialist
de Geo Vasile

Teatrul lumii, lumea teatrului
de Ioan Lascu

Un istorisitor reflexiv
de Ştefan Vlăduţescu

Smoala şi îngerul
de Simona-Grazia Dima

Marile speranţe
de Daniela Firescu

Povestiri din comunism
de Gabriela Gheorghişor

Pre-electoralele Premiilor USR

Retrăirea prin «cântec»
de Florea Miu

Poezie
de Radu Cange

„OftalMOFTologia” lui Vasile Gogea
de Ioan Groşan

„Readucerea în atenţie a valorilor interbelice s-a făcut cu mari riscuri”
de Valeriu Râpeanu

Nacu
de Ion R. Popa

Receptarea poeziei nord-americane în literatura română: influențe şi afinităţi
de Gabriel Nedelea

Poeme
de Toma Grigorie

Vasile Fuiorea
de Cătălin Davidescu

Poeme
de Ion Maria

Poeme
de Doina Drăguţ

Vestita melancolie din deceniul al şaptelea cu nebănuite prelungiri
de Constantin M. Popa

D’Annunzio – simbolica focului
de Maria Tronea

Putea fi evitată experienţa comunistă?
de Ion Militaru

Premiul revistei Ramuri la „Festivalul Lucian Blaga“ - Sebeş-Alba, 2013
de Dragoş Niculescu

Parodie
de Lucian Perţa

Colocviul anual al Secţiei de Critică a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti - „Critica tânăr㠖 o nouă critică?”

Concursul Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul...”, ediţia a XXXII-a, 14-16 iunie 2013, Botoşani

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Cărţi primite la redacţie:

Poeme
de Hans Magnus Enzensberger

© 2007 Revista Ramuri