Pagini de jurnal (37)
de Gheorghe Grigurcu
Oameni
care te indispun prin aroganţă, ipocrizie, inconsecvenţă. Nu-i poţi ocoli
totdeauna. Îţi aţin calea chiar cînd nu te aştepţi, după ce i-ai creditat
adesea, înainte de a-i cunoaşte mai bine, cu o calitate pe care o dezmint.
Modul în care acţionează prezenţa lor e insidios. Te mîhnesc, te irită, te dezgustă
în acel spaţiu al intimităţii ce realizează legătura ta cu lumea, spaţiu în
care îţi percepi eul ca făcînd parte din lume. Înstrăinîndu-te astfel de lume,
te fac să te înstrăinezi de tine însuţi.
*
E
atît de mincinos încît şi-atunci cînd îl întrebi cît e ora, poţi fi sigur că-ţi
va da dinadins un răspuns anapoda.
*
Eros.
Locuiam odinioară într-un oraş în care mi-a fost dat a-l trăi cu cea mai mare
intensitate. Reamintindu-mi acum acei ani, îmi dau seama că, bizar, nu fiinţa
ce mi l-a inspirat îl simboliza în cel mai înalt grad, ci peisajul: clădirile,
străzile, podurile, rîul, orizontul. Absenţa ei intermitentă se convertea
într-o simbolistică a aşteptării ce distila emoţia, o intensifica. Proiectată
pe ziduri, pe arbori, pe cer, devenea un soi de viziune a posibilului. Nu
contactul trupesc juca rolul principal, ci ambianţa capabilă a o transfigura
spontan în pulsaţii ale amintirii şi, în aceeaşi mişcare, ale speranţei. Proust
definea undeva iubirea drept spaţiul şi timpul făcute sensibile inimii.
*
Provocat
la o întîlnire cu publicul să vorbească despre evoluţia sa, Borges a spus:
M-am născut genial şi am devenit Borges.
*
Sînt
toţi deopotrivă de şireţi, dar nu mai mult, astfel că, la încheierea
socotelilor, şiretenia aceasta nu le serveşte la nimic (Jules Renard).
*
O
pereche antitetică: un snob şi un dandy. Cel dintîi năzuieşte la o
nobleţe pe care n-o are, drept care se prosternează în faţa modei (francezii au
un termen: lengouement), fără a realiza că, ţintind superioritatea, nu
e decît slugarnic. Suferă de-o mediocritate pe care se sileşte din răsputeri a
o masca, dar pe care, în fapt, o adînceşte prin postura ancilară. Tipul de dandy,
în schimb, după spusa lui Baudelaire, e un erou care suferă de nobleţe. E
captivul unui simţămînt de superioritate, echivalent cu o temniţă prin
autocontemplare. Nu se poate nici autodepăşi, nu concepe nici a descinde în mediul vulgului (id est
în restul lumii). Sau, cum continuă poetul francez, e cel ce trebuie să aspire
veşnic să fie sublim şi trăieşte şi doarme în faţa oglinzii. În fond, atît
snobul cît şi dandy-ul sînt legaţi printr-un cult al artificiului. La
primul e un artificiu al mişcării (devenirii) imposibile, la cel de-al doilea
un artificiu al pasivităţii (perfecţiunii) imposibile.
*
Am fost educaţi să înţelegem prin religie o
anumită imagine exactă a lui Dumnezeu şi a legii Lui, de aceea nu acceptăm un
Dumnezeu neînţeles, dar cert, nici poruncile lui care nu sînt scrise în cărţi,
ci în inimile noastre. Dar numai în acest Dumnezeu de neînţeles şi în poruncile
Lui scrise în inimile noastre se află de fapt religia, singura religie
adevărată (Tolstoi).
*
Epistolele
lui Ioan neagă orice altă reprezentare a lui Dumnezeu în afară de iubire, în
afară de principiul iubirii a cărui conştiinţă o are fiecare om în sinea lui.
Nu avem cui şi ce să cerem. Putem doar trăi sau nu în iubire. Cînd nu există un
alt Dumnezeu în afară de iubire, atunci vrei, nu vrei, slujeşti iubirii, dacă
ai simţit insuficienţa vieţii pentru sine şi nevoia de-a comunica cu ceea ce e
superior, cu întreaga lume. Această credinţă e necesară. E necesară pentru că e
singura posibilă. Iar credinţa asta e durabilă fiindcă tot ce e în plus a fost
înlăturat şi se întemeiază pe ce ştie fiecare om cu mintea şi inima lui.
Rugăciunea în această credinţă nu se adresează cuiva pentru a cere ceva:
ajută-mă, miluieşte-mă, ci spune doar:
ştiu că Tu eşti iubire. Vreau să
trăiesc în Tine (Tolstoi).
*
Ficţiuni
care cad pradă altor ficţiuni, aidoma puilor devoraţi de animale din aceeaşi specie.
*
Mă
gîndesc la lucrurile mărunte ce, în modestia lor, pot surprinde mai lesne
reflexele esenţelor decît cele pretenţioase care cred că deja sînt înrudite cu
esenţele. Vezi infatuarea acelor
predicatori convinşi că, orice ar face,
se au bine cu Dumnezeu.
*
Singurătatea
e oricum un act de sinceritate.
*
N.
Manolescu şi, dacă nu greşesc, Livius Ciocârlie au scris despre incredibilele
aventuri ale pierderii şi regăsirii unei cărţi în odaia de lucru a
scriitorului. Aş putea depune şi eu mărturii în acest sens. O carte poate să
dispară în cîteva clipe din preajma ta şi toate stăruinţele tale, prelungite,
enervate, exasperate, de-a da de urma ei rămîn zadarnice. Reconstituirea
mişcărilor, logica pe care o poţi extrage din aranjarea obiectelor etc., nu-ţi
slujesc la nimic. Dacă ai o dispoziţie prozaică, te gîndeşti la un număr de
iluzionism care s-a petrecut spontan, ca un soi de performanţă a hazardului
care vrea să rîdă de tine. Dacă umoarea ta e mai elevată, cutezi să presupui un
mic miracol. De ce tocmai o carte pe care o doreşti (căci de regulă nu e vorba
de vreo tipăritură anostă, dintre cele cu care condeierii de duzină ţin să
te-ncarce) să-ţi facă o asemenea figură? O carte sau un manipulator secret al
ei, al tău, care, procedînd astfel, îţi pune nervii la încercare, îţi strică o
bună parte din zi. Nu cumva e un act de magie menit a-ţi atrage discret atenţia
că pot urma şi alte dispariţii mai înfricoşătoare? Sau să fie doar o pregătire
dezagreabilă a surprizei cînd se întîmplă să regăseşti volumul cu pricina? Să-l
regăseşti cu totul întîmplător, după ce îţi luaseşi gîndul de a mai da de el?
Încerci, desigur, o bucurie, dar aceasta e ştirbită, ofensată de amintirea
păţaniei prin care cartea fugea de tine ca un creditor falit, ca o femeie
năzuroasă. Jocul de acest tip cu cartea: un divertisment al cuiva pe seama
oboselii, înceţoşării, slăbiciunii noastre, care pesemne îl amuză, stîrnind
poate, în sferele oculte, un ropot de apaluze.
*
Dacă
virtuţii îi iei libertatea, i-ai luat esenţa
(Origene).
*
A.
E. e cuprins astăzi de-o dispoziţie mizantropică: Femeile pot avea exclusiv
trei feluri de raporturi cu bărbatul. Fie îl recunosc drept stăpîn şi îi fac
voile, fie îl supun ca pe-un sclav, fie îl tratează ca pe un naiv (dacă vrei,
ageamiu, fraier, mangafa etc.). Deci, întreb eu, tot ca pe un sclav? Nu
tocmai, căci subordonarea unui sclav poate fi privită cu toată seriozitatea, pe
cînd naivul e dispreţuit, fie şi prin amuzamentul pe care-l poate inspira. Vai
de pielea lui cînd acest amuzament e împins pînă la bătaia de joc!.
*
Kafka
detesta dadaismul: Un defect fizic, întrucît, în practica lui, spiritul are
coloana vertebrală retezată. Absurdul său avea osatura logică a expunerii, era
încă protocolar.
*
Iubirea
ca o introducere a unei morţi interiorizate, a unei morţi meritate.
*
Nu-ţi
chinui inima că în anumite momente din trecut nu ai luat hotărîri, nu ai făcut
alţi paşi, care te-ar fi dus în viaţă pe un drum mai bun. Orice pas făcut,
orice hotărîre luată nu puteau să fie altfel, pentru că orice vorbă a ta, orice
act al tău stau faţă în faţă cu întreaga ta fiinţă fizică şi morală ca
rezultatul unei operaţii de cifre faţă de cifrele operate, ca un compus chimic
faţă cu elementele care-l alcătuiesc. A regreta că n-ai făptuit astfel, este ca
şi cum rezultatul hidrogenului şi oxigenului ar regreta că nu-i aur, suma lui
doi plus doi că nu-i zece (G. Ibrăileanu).
*
Filmele pe care le văd în ultimul timp pe
micul ecran sînt în marea lor majoritate proaste. Mă atrage cîteodată exclusiv
începutul lor, cînd apariţia unor personaje, a unui peisaj, primele episoade
ale unei acţiuni etc. îmi pot trezi speranţa unei calităţi pe care, vai,
secvenţele ulterioare nu o confirmă. Dar mai e şi o situaţie aparte. Osteneala
de la sfîrşitul zilei de lucru, blazarea mă fac uneori, contaminat cum mă
aflu de puzderia de pelicule mediocre, să nu fiu suficient de atent la unele
aspecte totuşi demne de atenţie ale unui film la care ajung să mă gîndesc a
doua zi, pe trezie şi chiar şi în zilele următoare. Cu încetul, figuri
omeneşti, conexiuni, sensuri mi se recompun în cap fără să vreau, stăruitor.
Ceea ce mi se înfăţişa la prima vedere fad, plicticos, îmi stîrneşte un anume
interes. Îmi vine în minte un pasaj din Paradisurile artificiale ale lui
Baudelaire. Acolo autorul vorbeşte despre tinerii novici în ale drogului,
care, începînd să-l inhaleze, au impresia că nimic deosebit nu se petrece cu
ei. Îşi exprimă dezamăgirea, spre hazul celor mai experimentaţi în materie.
Efectul se instalează subtil, după o introducere ce poate deruta
*
Folosul
virtuţii e atît de săritor în ochi, încît ticăloşii o practică din interes
(Vauvenargues). Şi nu e acesta un cîştig, fie şi de rang second, al virtuţii?
Simulacrul care, excedat de sine, sare-n ajutorul bunului simţ
*
Împrejurare
fabuloasă: uneori interesul unui literator avînd natura tipului interesat se
revarsă peste marginile elementarei prudenţe, devenind
nemărginit.
*
Ce
e mult strică ar trebui să ştie şi copiii, dar n-o ştiu, iată, nici vîrstnicii.
O scriitoare de vîrsta mea, pe care n-o văzusem de peste cinci decenii, îmi
solicită o prefaţă. Mai vrea schimbări în textul ce i l-am înfăţişat. Apoi
doreşte o lansare de carte pe care izbutesc a o organiza într-un moment fast,
în prezenţa cîtorva scriitori de la centru, ba şi a unora din străinătate.
I-am difuzat opul în rîndul mai multor critici, persuadîndu-l pe unul din ei,
persoană importantă, să-l comenteze. I-am publicat un ciclu de versuri în Acolada.
Şi ce mai face, mă rog, poetesa? Pofteşte să-i mai scriu, tot eu, nefericitul
care i-am făcut prefaţa, şi o
cronică literară la acelaşi volum. Hélas!
*
Aroganţa
împinge nu o dată spre pedanterie. O formă a pedanteriei poate fi şi tonul
sfătos, formativ, care elimină spiritualitatea (inefabilă), jocul (dezarmat),
forme ale spontaneităţii, în favoarea unui didacticism perpetuu, chiar dacă
stilistic întrucîtva disimulat. Aşa scrie, mai cu seamă în ultima vreme, G.
Liiceanu. Nu fără noimă, acesta adnotează astfel starea de spirit pe care a
avut-o după ce Noica i-a citit ultima pagină din Devenirea întru fiinţă:
Aveam pe ce să mă salt pentru a privi de sus. Am devenit mai arogant. Foarte
plauzibil. Numai că
Pe cînd Andrei Pleşu, cînd îşi compune textele, într-o
ţinută frazeologică la patru ace, pare a se scruta în oglindă, G. Liiceanu are
aerul a se adresa, cu o mină încruntată,
unei săli de învăţăcei, cu intenţii instructiv-coercitive.
*
Surprinzător
şi nu tocmai în avantajul d-sale, G. Liiceanu se exprimă uneori aidoma unei concičrge:
De cîte ori văd o fată care e leită taică-său, mi-e imposibil să nu-mi
imaginez că într-o bună zi, aflîndu-se în pat, soţul ei va străvedea în chipul
de lîngă el pe cel al tatălui-socru. Parcă Noica n-ar fi scris aşa ceva
*
Există
oameni care au o bibliotecă aşa cum eunucii au un harem (V. Hugo).
*
Te
poţi socoti învins de viaţă nu atunci cînd nu mai poţi pierde nimic, ci atunci
cînd nu mai poţi transforma nimic. A transforma, o încercare, nu de puţine ori
disperată, de-a exceda efemerul.
*
Cercetătorii
afirmă că un cîine poate reţine cca. 200 de cuvinte. E apt de o conversaţie!
*
Mi
se pare normal ca astăzi, după căderea regimului comunist, locul activiştilor
de partid să fie luat de avocaţi (Florin Constantin Pavlovici).
*
În
drum spre lagărul propriu-zis, aflat la cîţiva kilometri distanţă, un puşcăriaş
mai vechi, inspirat probabil de trilurile matinale, mi-a povestit o mică
întîmplare de la procesul lui Istrate Micescu, marele avocat interbelic. Cum
celebrul jurist refuza să colaboreze cu noul regim de democraţie populară,
partidul şi guvernul l-au arestat. Aşa cum şi merită un prizonier de
conştiinţă, el a fost judecat de un tribunal militar. Cine, dacă nu armata ar
avea dreptul să se ocupe de opiniile civililor? În ultimul cuvînt, în loc să-şi
ceară iertare pentru vinovata sa inaderenţă la comunism, Istrate Micescu a
imaginat o fabulă: Privighetoarea
şi cioara. Aceste două înaripate nu se înţelegeau nicicum în privinţa
propriului lor cîntec. Fiecare pretindea că al ei e mai frumos. Conflictul
luase proporţii şi atunci leul a hotărît o întrecere publică. Păsării care
pierdea, urma să i se scoată ochii. Regele animalelor a numit ca judecător
porcul. Acesta le-a cerut impricinatelor să-şi pledeze cauza prin cîntec. A
cîntat privighetoarea, a cîrîit cioara, porcul a ascultat şi a dat sentinţa:
cîştigătoare, cioara. Privighetorii i s-au scos ochii. «Nu îmi pare rău că a
cîştigat cioara, a zis privighetoarea, nu îmi pare rău că mi-au scos ochii, îmi
pare rău că m-a judecat porcul». Spre gloria şi onoarea înalţilor magistraţi
militari, lui Istrate Micescu nu i-au scos ochii. L-au condamnat la douăzeci de
ani de muncă silnică (Florin Constantin Pavlovici).
*
X
este, dacă vreţi, zeul, însă în niciun caz Dumnezeul criticii. Nu e de ajuns?
*
Vine
un moment cînd ai vrea să scrii ca alţii, dar nu mai poţi. Derută, oboseală,
ciudă, dar te regăseşti în propria-ţi albie.
*
Între artă şi viaţă, un joc de-a v-aţi
ascunselea.
*
Adesea
facem binele pentru a săvîrşi fără a fi pedepsiţi răul (La Rochefoucauld).
*
Mă
bucur mai mult atunci cînd dobîndesc prietenia unui animal decît pe cea a unui
om, i-am mărturisit recent lui A. E.. Spre mirarea mea, de astădată cinicul meu
amic a rămas doar îngîndurat.
*
O
replică stranie, dacă se poate spune astfel, pe care preşedintele Kennedy a
dat-o, avant la lettre, unui faimos slogan al Pieţii Universităţii de la
noi. Era în 1962, în timpul crizei rachetelor din Cuba. Preşedintele SUA i-a
declarat atunci tinerei sale amante, Mimi Alford, după cum relatează aceasta,
azi aproape septuagenară, în cartea sa A fost odată un secret: Aş
prefera ca fiii mei să fie mai degrabă comunişti decît morţi. De!
*
Substratul
sacru al oricărui sacrificiu: sacer facio= a face ceva sacru.
*
Ceea
ce numesc neguţătorii victorie era nedemn de tine; măreţia ta a fost că nu
ţi-ai recunoscut niciodată înfrîngerea (Unamuno).
*
A
contesta un contemporan covîrşit de glorie poate foarte bine însemna o
augmentare a gloriei sale. Vai, însă nu neapărat şi o garanţie a viitorului
acestei glorii.
*
Condiţie:
trebuie să fii totdeauna ceva mai profund decît reuşeşti să pari.
*
Nepreţuit
e puţinul, căci nu există un mijloc mai bun decît acesta pentru a produce
mirajul Întregului.
*
Răsfoind
un album Turner, îmi vine în minte o vorbă nimerită a lui Constable, care spune
că acesta se slujeşte de un abur
colorat. De cîte ori şi poetul în mîzgălelile lui!
*
De cele mai multe ori continuăm să ne dăm
osteneala şi să sperăm cîtva timp. Dar fericirea nu poate niciodată avea loc.
Dacă împrejurările pot fi învinse, natura transpune lupta dinafară înăuntru şi
mijloceşte inimii noastre să se schimbe întrucîtva, puţin cîte puţin, ca să
dorească altceva decît ceea ce va să posede. Iar dacă peripeţia s-a desfăşurat
atît de repede încît inima noastră n-a avut timpul să se schimbe, natura nu
pierde din această pricină nădejdea de a ne învinge într-un chip mai zăbavnic,
este adevărat, mai subtil. Dar tot atît de eficace. Atunci posesiunea fericirii
ne este răpită tocmai în ultima clipă, sau mai degrabă natura, printr-un
şiretlic drăcesc, însărcinează tocmai această posesiune să distrugă fericirea.
Nereuşind în tot ce era de domeniul faptelor şi al vieţii, natura crează o
ultimă posibilitate, aceea psihologică a fericirii. Fenomenul fericirii nu se
produce sau dă naştere unor reacţiuni din cele mai amare (Proust).
*
X
trădează la ceea ce n-a aderat. Se leagă de ceea ce nu posedă. Vrea să pară
josnic, dar nu izbuteşte nici măcar atît.
*
Uneori
banalitatea te înjoseşte, te descalifică. Alteori te aduce la liman,
abstrăgîndu-te din tine însuţi. Şi anume cînd, săvîrşind o greşeală, intri
într-o complicaţie a explicării ei (faţă de Celălalt, faţă de tine însuţi),
cînd ţi se zice (îţi zici) ceva de genul: nu e om care să nu păcătuiască, nimeni
nu e perfect, se mai întîmplă şi aşa ceva etc. Îngerul locului comun îţi
întinde o mînă salvatoare.
*
Îndoiala capătă adesea vigoarea certitudinii
(credinţei) respinse.
*
A
iubi pe cineva este ca şi cum ai spune: de acum înainte această persoană se va
îngriji de fericirea mea mai mult decît de propria sa fericire. Ce poate fi mai
imprudent decît asta? (Cesare Pavese).
*
Îmi
spune, ricanînd, A. E.: Captiv, cum te afli, al Amarului Tîrg, prezentele
însemnări de jurnal sînt pentru tine, să nu se mire prea mult eventualii tăi
cititori, doi, trei, patru, cîţi or fi, aidoma unui vorbitor la închisoare.
Bucură-te că ai un asemenea prilej.
|
|