Poezie
de Gheorghe Izbăşescu
Ceva se întâmplă în sufletul naturii
lui Paul Aretzu
Câtă vreme nu reuşim măcar să ne menţinem
sufletul în forma-n care
ni l-au născut mamele,
zadarnic încercăm să-i cunoaştem naturii
părţi din biografia-i plină de plângeri.
Ca un produs al uitării de-acum şi de mâine.
Zadarnic încercăm să vedem de ce-n restul
cărnii nu se află
ceea ce e doar o taină în creier.
De ce neînţelesurile nu sunt decât
o alcătuire a limbii. Şi nu darul
de-a creşte ca rezultat al experienţei.
De ce mila-nvinge râsul jupuit
prin toate pădurile vecine cu îngrijorarea
şi capete de sălbăticiuni ajung triste
pe masa mea de scris.
Vândute de negustorii de suflete rătăcite.
De-aceea-n somn îmi trag cearceaful peste cap,
îmi trag capul peste umeri,
ca-n gaura din piept să ascult copilul durerii
cum îmi citeşte colile
ce pe întuneric timpul mi le-a scris.
Ca-n ele să-şi regăsească
·fugarul său mister, vuind din altă lume
Copilul Iisus
În ochiuri de apă limpede dintr-un sat
copilul Iisus îşi încerca minunea puterii,
încât peşti coloraţi zvâcnit-au vii prin unde
sub priviri de azur, în umbrele-nserării.
Dar cei din jur n-au priceput efectul
acestui exerciţiu sfânt de rugăciune
propus de Tatăl: să-l înveţe mai târziu
Pescarul de oameni, pelerin prin lume.
Şi când tălpile inocente pe ape au călcat,
ele-au plutit deasupra ca razele-n răsfrângeri.
De-au tresărit îndurerate-n cereştile grădini
aripile de fum, la cohorte de îngeri.
Că ecoul acelui mers era ruga din Ghetsimani,
sub măslini, noaptea. Şi-al Golgotei ecou.
Când Iisus, în infernul pământean, singur a rămas
să-şi asculte inima cum ţipă-n sânge din nou.
Mâna de Nazariteancă
Când ne-am întors din peştera lui Pan,
la marginea oraşului
răşina brazilor înălţa mătăsuri la cer
ca pe-o ofrandă a lutului cu oglinzi de mărgean.
Divinul să-i perceapă fugarul său mister.
Că plângerile lumii înmugurite-n noaptea
de opt septembrie
abandonate se credeau de-a orei îngrădire.
Dar în seraiul cu îngeri
Maica Preacurată şi pururea Fecioară
ne asculta în taină durerea peste fire.
Şi mâna-i de Nazariteancă simţind-o-n
somn pe umăr
în zori sufletul îmi era cu mult mai tânăr.
Malorica
Nimeni nu poate lua durerea altuia
ca de pe-un trup obosit, cearceaful zglobiu.
Dar tu, Malorica, sora mea cea moartă
înainte ca eu să mă nasc,
de fratele tău mai mic ai aflat în cer
cum îl clatină pe pământ păcatele de viu?
Trăiai de copilă în dulăpiorul
cu medicamente, când ai decedat.
Iar carnea ta azi îmi clarifică viaţa socot.
Că tu n-ai ca noi între pleoape
o cangrenă ce ne face retina galbenă de tot.
Oare tu zbori, plutind peste lacul
de smântână, în nopţi cu lună,
să-mi mântuieşti boala ce mă ţintuie-n pat?
Că mintea şi trupul nu călătoresc împreună?
Îţi aud răsuflarea în spate când văd
pe luciul lacului doar scrum. Scrum deplin.
Că perioada mea de scris asudă prin preajmă
ca un mărunt muncitor din transporturi
care păstrează cuţitul
ce mi-l va-nfinge-n piept un călător străin.
Zile de vânătoare
Pe câmpia Siretului, vara: corturi şi carabine.
Cu maşini parcate în zile de vânătoare,
negociate de cumplita arşiţă, la graniţa
cu puţine şanse şi-un singuratic izvor.
Unde-n cutia de piatră apa răcorea
sticle cu bere păzite de-un aprig negustor.
Că zilele ne-au fost puţin spornice.
Şi-n avans purtam doar un iepure mort,
întrucât pe noi, improvizaţi vânători,
amiaza ne deşerta nedormiţi seara
cu jocuri de cărţi risipite prin cort.
Cum însă ca din stâncă încercau să crească
nori grei de furtună la apus,
cum prepelicarii erau într-un viu neastâmpăr,
cel puţin eu mi-am împachetat bagajul
şi grijuliu m-am întors la oraş.
Ca de la un birt vânatul să mi-l cumpăr.
Încât muza, ce nerăbdătoare m-aştepta
cu soarele-n fereastră,
văzând atâtea trofee de prepeliţe şi fazani,
printre vecinii de la bloc,
mândră mi-a lăudat instinctul ucigaş.
Daruri pentru Ofelia
Aproape adormită, Ofelia plutea
cu coroniţa de flori ondulată pe creştet,
în spuma rochiei de albă mireasă,
pe apele râului murdare, clipocind
lângă zidurile cu licheni.
Ale palatului Elsinore, cernit de umbra sa.
Era o expediţie fără gropi noroioase,
o expediţie mai degrabă pe-o netedă oglindă,
ca o uşă la care e deajuns să baţi,
ca ea să se deschidă sub streaşini de rouă.
Cum pe ucenicii, călătorind prin lume,
Învăţătorul i-ar fi-ntâmpinat, zicând: Pace vouă!.
Aproape adormită, Ofelia prin minte
ceva i se înfiripa, din cărţi citite: cum
un Bărbat din vis, cu picioarele goale,
călcând apa vălurind printre nuferi şi alge,
ar fi venit spre ea, să mântuiască
lumea milostivă a celor pieritoare.
Iar paloarea gurii lui mesteca
un fierbinte-viitor-manuscris:
ca lecuitorul timp s-o păstreze-n preriile sale.
Şi de la acest vers mai încolo să n-o abandoneze,
să nu dispară ca un cort bătut de vânt.
Când Bărbatul din vis a prins-o de mână,
au ieşit pe-un câmp de purpură îndepărtat,
unde cerurile s-au deschis cu imnuri
mai presus de lumea pământeană: al muzicii refren.
Cât prietenoase raze le trimetea
steaua cea vestită din sfântul Betleem.
Hai, i-a zis Străinul, că Cetatea Inocenţilor
te-aşteaptă. Fiindcă voi
îmi veţi fi ucenici în Ziua Judecăţii de Apoi.
|