Poeme
de Gheorghe Vidican
îţi simt
rădăcinile
îţi simt rădăcinile respirând
închipuirile mele de făptură banală scriu poeme pe cioburi
de sticlă fumurie folosite la
eclipsa de soare prin anii şaizeci de bunicul şcolit la ruşi
fătălău în tinereţile lui îşi
murmură aventurile în barbă nu lasă să scape ecoul cu doruri
spre urechea bunicii îţi simt
rădăcinile mărşăluind prin mine ca printr-o curte cu mii de supuşi
în sălbăticie rădăcinile simt
libertatea ca pe un răsărit de soare în ochii tăi iscoditori de şoapte
cutia de chibrituri e jucăria
preferată a acestei dimineţi plină de întrebări despre masturbarea femeii
buzele mele aşteaptă să vii desfrunzită de prejudecăţi în mirosul de fân cosit
la noapte
rădăcinile tale în alte trupuri
sălbăticie a libertăţii sughiţurile sângelui îmi măsoară înserarea
în străzi
subterane
în străzi subterane disperarea ia
forme ciudate senectutea în sinea ei ironizează plasa cu mere
scriu despre gestul umanitar al
soldatului salvatorul frumoasei adormite-n cântatul cocoşilor
eleganţa coapselor drenează
memoria poştaşului ce-aduce pensia mamei privirea lui o avere
prin străzi subterane lucrurile
se colorează de la sine luând forma avalanşei în suflet moşilor
mei foamea a lăsat cicatrice
frunte femeile chiciură sclipitoare pe misterioasa rochie de bal
o cutie muzicală în palma
soldatului salvator îndeamnă la vals trecătorii străzii subterane
zgomotele dezmorţesc copilăria
pijamalelor iubitele mele prefac oglinda-n iarbă pe deal
despre femeia aceea cu buzele
minunate cocktailuri ascultă cum trece foşnet de carne
ploaie cu stropi
verzi de iarbă
ploaia cu stropi verzi de iarbă
ademeneşte curgerea buzelor soarelui spre râul
căinţei am învăţat foamea să
desăvârşească sângerarea pietrei sub tălpille pline
de gânduri şoldurile tale aidoma
apei hrăneşte setea macilor roşii din grâul
secerat pivirea ta feciorelnică
naşte liniştea ierbii simt curgere duşmănie în tine
sărutul grăbit aruncat peste
trupul ultimului intrus urma lăsată răcoreşte venirea zorilor
roşbrună roua în ploaia cu stropi
verzi de iarbă face pe stâncă cu rod pântecul spântecat
formă lucrată bărbăţia soldatului
venit în permisie din afganistan tânguirea tălpilor
tremură-n trecerea timpului
scârţâitul podului a subţiat privirea trupul lui înfometat
de ziua ta
de ziua ta înfloresc ferestrele
ruptă de linişte lacrima atinge buzele cu sărutul
celui venit din memoria
trecătorilor începe să vorbească lumina coapselor ude
mânile devenite acoperiş oboseală
nemişcarea truplui tău schimbă la faţă pământul
înţeleptul şi-a părăsit umbra
conturul blestemelor destramă jocul himerelor nude
de ziua ta degelele orbilor
deschid fereastra şoapte braille buzele tale aproape
ostenite atâta întuneric încep să
împartă bucăţi din trup la ospăţul unde nu e nevoie
de ochi fără întoarcere coapsele
tale pornesc spre tărâmul osândit cu veşnice ape
acolo curgerea schimbă nordul
sărutului mânile tale devin acoperiş de bunăvoie
poetul
aud aşa ca un mieunat de pisică
paşii tăi părăsind mansarda vecinului c-un rucsac de poeme
călcâiul vulnerabil al poetului
l-ai săgetat cu laptele prelins din sfârcuri sub tălpile lui temătoare de
dragostea ascunsă privirea vicleană a altor femei poartă vreascuri de lemne
în loc de sărut buzele tale mă
privesc manechinele cu lacrima uscată la soare nimănui
nu-i pasă de dorinţele tale
seminţele răsar sub tălpile lui s-au lipit de tălpi şoaptele poemul
îşi are bătăile inimii în
liniştea ploii deschide fereastra spre tărâmul scorpiei îmblânzite de şoaptele
rămase sub tâmpla adusă poetului în lipsa ta ar trebui să ştim când trece
trenul
cu hainele de mire ale poetului
prin gara urbei un mieunat spune: dacă şoaptă nu e poem nu e
poem cu nichita
una din străzile amintirilor tale
sexuale e locuit de vânzătorul de ziare foloseşte cochetării
feminine să aprindă lumina
felinarelor se încumetă să folosească scaunul electric la prinsul
şobolanilor plimbători pe scara
de incendiu spre sfârcurile tale te-ai ascuns printre jucării
nomadă fiinţă astrală mirosul de
tei înflorit îţi umple gura cu razele lunii ai învăţat plânsul
mângâierea celui osândit la
moarte prin sughiţuri bâlbâite a damei de companie plătită cu ora
nichita m-a îmvăţat respiraţia
gură la gură a poemului aflat în moarte clinică bate din palme
căci bucuria e miracol izbânzii
şoaptelor tale de dragoste asupra fricii uită-te la ieri spune dora
stănescu femeii ce poartă pe
umeri poemele lui nichita ca pe-o dimineaţă bătrână de miresme
|