„Draga mea Euridice,

Tot aştept scrisorile tale, care nu mai vin.

Mă tem că nici ale mele nu ajung la tine.”

(Guida, replică din scenariu)

A Vida Invisível/ Viaţa invizibilă a Euridicei Gusmao (2019)

• Regia: Karim Aďnouz

• Scenariul: Murilo Hauser, Inés Bortagaray şi Karim Aďnouz, bazat pe romanul Vida Invisível de Eurídice Gusmao, de Martha Batalha

• Distribuţia: Carol Duarte (Eurídice Gusmao), Julia Stockler (Guida Gusmao / Gisele), Gregorio Duvivier(Antenor Campelo), Bárbara Santos (Filomena), Flávia Gusmao (Ana Gusmao), Maria Manoella (Zélia), Antônio Fonseca (Manoel Gusmao), Gillray Coutinho (Afonso Gusmao Campelo), Fernanda Montenegro (Eurídice Gusmao Campelo), Flávio Bauraqui (detectivul), Marcio Vito (Dr. Osvaldo), Nikolas Antunes (Yorgos), Thales Miranda (Francisco „Chico” Gusmao, fiul Guidei), Maria Carolina Basilio (Cecília Gusmao Campelo, fiica Euridicei), Eduardo Tornaghi (Douglas, profesorul de pian al Euridicei)

• Imagine: Hélčne Louvart

• Editare: Heike Parplies

• Muzică: Benedikt Schiefer

• Design de producţie: Rodrigo Martirena

• Costume: Marina Franco

• Companii de producţie: RT Features, Pola Pandora, Canal Brasil, Naymar

• Producător: Rodrigo Teixeira

• Co-producători: Michael Weber, Viola Fügen

• Producători executivi: Camilo Cavalcanti, Mariana Coelho, Viviane Mendonça, Cécile Tollu-Polonowski, André Novis

• Disponibil pe HBO GO

·Sony Pictures, Vitrine Filmes / disponibil pe HBO GO

• Durata: 139 min.

• S-a filmat în Brazilia, în Rio de Janeiro

• Premiera mondială a fost pe 20 Mai 2019 la Festivalul Internaţional de la Cannes / Franţa; 21 Nov. 2019 în Brazilia

• A câştigat 37 de premii şi 51 de nominalizări (*până în sept. 2021)

Cel mai recent film creat de regizorul brazilian Karim Aďnouz este lungmetrajul A Vida Invisível/ Viaţa invizibilă a Euridicei Gusmao (2019), prezentat în premieră mondială în mai 2019 la Festivalul de la Cannes, onorat cu premiul Un Certain Regard. Regizorul a etichetat această peliculă ca melodramă tropicală şi a creat un film intens, cu suflu feminist, cu personaje feminine puternice, ale căror voci sunt contestate nu doar în mediul social, ci mai ales în spaţiul privat. Pelicula este dedicată mamei şi bunicii sale, dar şi tuturor femeilor ale căror vieţi sunt importante, dar invizibile. Deşi anunţat ca melodramă, regizorul nu lasă personajele să se dezvolte ca victime, ci explorează metodele lor de a rezista în acel timp patriarhal în care aproape totul le era potrivnic. O mamă singură nu putea să plece din ţară cu un copil mic dacă nu avea autorizaţia tatălui; o tânără soţie care nu dorea imediat să devină mamă trăia cu o continuă frică de a nu rămâne însărcinată; divorţul era un stigmat, iar conceptul de mamă singură nu exista. Nu este un film despre trecut, ci despre prezent, când încă multe vieţi de femei sunt controlate de voinţa bărbaţilor.

Scenariul este adaptarea romanului　A Vida Invisível de Eurídice Gusmao (2016) scris de Martha Batalha, care tratează machismul şi consecinţele lui în viaţa femeilor, reprezentate aici prin povestea a două surori din Rio de Janeiro, dar este inspirat şi din amintirile din copilăria regizorului crescut de o mamă singură.

Acţiunea începe în 1950 şi continuă pe câteva decenii în care urmărim destinul celor două surori ce sunt despărţite de o minciună a tatălui lor. Primele secvenţe filmate în prejma oceanului, pe stânci de granit şi în pădurea cu vegetaţie luxuriantă, prefigurează despărţirea şi rătăcirea celor două surori Gusmao, fiicele unui brutar portughez imigrant, Manoel Gusmao (Antônio Fonseca): Eurídice (Carol Duarte) are 18 ani, visează să studieze pian la conservatorul din Viena; Guida (Julia Stockler), sora ei, are 20 de ani, este rebelă, îndrăgostită, naivă şi fuge cu un marinar, Yorgos, la Atena. Visele lor se spulberă sub noianul de evenimente care le conduc destinul spre alte căi. Îşi scriu una alteia fără a primi vreun răspuns, crezând că fiecare îşi trăieşte visul în alt colţ al lumii. În realitate, Eurídice trăieşte sufocată într-o viaţă anostă de familie, disperată că totul o împiedică să devină pianistă, iar Guida se chinuieşte să îşi crească singură copilul pe care iniţial îl abandonase la spital. Maternitatea le ţine captive în vieţi pe care nu şi le-au dorit. Deşi trăiesc în acelaşi oraş, cele două nu se regăsesc tot restul vieţii. Pe măsură ce timpul trece şi ele nu se regăsesc, visele lor sunt îngropate şi ele devin invizibile în moduri diferite. Atunci când cânt, pot să dispar, îi spune Eurídice soţului care nu-i înţelege pasiunea. După ce crede că sora ei a murit, după ce află despre minciuna prin care tatăl spunea că o protejează, după ce intrase prima la conservator, Eurídice îşi ucide visul. Una dintre cele mai răvăşitoare secvenţe ale filmului este noaptea cu pianul în flăcări. Peste ani distanţă, o mănuşă bej ascunde urmele uciderii pianului şi mâna ei îmbătrânită atinge, în sfârşit, scrisorile pe care le-a aşteptat toată viaţa.

Este remarcabilă performanţa actriţelor Carol Duarte şi Julia Stockler, care fac roluri de forţă cu naturaleţe şi sensibilitate. Distribuţia filmului este încununată de un cameo extraordinar în final, cu Fernanda Montenegro, actriţă de teatru, film şi televiziune, prima şi unica actriţă braziliană nominalizată la Premiul Oscar, pentru rolul din filmul portughez Gara Centrală/ Central do Brazil (1998).

Două tinere femei cu părul răvăşit privesc marea. Alte două femei îmbrăcate elegant, cu o coafură perfectă, ţinându-se de mână, pe o bancă, pe fundalul unui cer înnourat. Niciuna nu se uită la cealaltă. Relaţia dintre cele două surori m-a trimis cu gândul la pictura Fridei Kahlo, Las dos Frida/ Cele două Fride, imagine ce poate ilustra diferenţele dintre fericire şi suferinţă, dintre prezenţă şi absenţă, viaţă şi moarte. Cele două surori, asemenea celor două Fride legate între ele de la inimă la inimă, sunt legate prin dorul nestăvilit, prin scrisori, prin absenţă. Cele două Fride enigmatice sunt una şi aceeaşi femeie dublată: prima, în rochia albă de mireasă, cu inima sfâşiată, a doua, aparent puternică, purtându-şi inima întreagă la vedere, ca o broşă înfiptă adânc în viaţă. Eurídice şi Guida sunt la fel de enigmatice, trăiesc cu inimile în afara lor, suspendate undeva între iluziile visurilor lor, între dorinţe şi obstacole, cu patimă şi cu fragilitate, cu bucurie şi cu speranţă. Îşi scriu una alteia, de dor, de durere, scrisori pe care nu ajung să le deschidă. Scrisorile lor sunt ca arterele tăiate din inimile celor două Fride.

Un important element al filmului este imaginea creată de Hélčne Louvart şi coloristul Dirk Meier, de inspiraţie asiatică (influenţe evidente din filmele lui Kar-wai Wong – In the mood for love, 2000, şi 2046, din 2005). Asemenea lui Wong Kar-wai, şi Karim Aďnouz privilegiază adesea expresivitatea audio-vizuală, alege culori îndrăzneţe, culori vii, saturate, care creează ambianţă hipnotică, conturează culoarea epocii (anii ‘50 – rochii verzi, galbene, o pernă tricotată albastră şi roşie, acvariul cu peştii coloraţi, un receptor de telefon roşu, haine multicolore, decorul înţesat de imprimeuri şi, peste tot, verde; din orice colţ de cărămidă izbucneşte viaţa în imense plante tropicale). Un procedeu de efect vizual poetic este filmarea subiectului din alt spaţiu, surprinderea personajului printr-o fereastră sau uşă, obscuritatea feţelor, filmarea în spaţii întunecate. Obiectivele lui Louvart pictează nuanţe seducătoare şi forme scăldate într-un abur înfierbântat tropical. Intensitatea cromatică devine revolta culorii, în tandem cu revolta împotriva vieţii dominate de voinţa bărbaţilor. Culoarea creşte şi se dezlănţuie odată cu devenirea personajelor, culoarea trădează euforia şi pofta de viaţă sau depresia; desenează senzaţii, momente (culori mohorâte, pământii, în secvenţele cu Eurídice mireasă). Verdele pădurii tropicale din Rio devine frunzişul purpuriu psihedelic din final; la întâlnirea Guidei cu Yorgos, sala de dans devine roşie şi verde, o junglă erotică devoratoare, ce repetă secvenţele de deschidere ale filmului.

De impact vizual este şi posterul filmului care evocă spaţiul exotic brazilian; este un colaj de inspiraţie Pop Art, cu o cromatică vie, vibrantă şi stridentă, specifică spaţiului sud-american. Pe un fundal galben-muştar sunt combinate fotografiile personajelor care privesc în direcţii diferite, mixate cu elemente de grafică (clape de pian, frunze de plante tropicale, păsări, puncte, mâini, umbre), bogat colorate în roşu, verde, roz, mov, turcoaz.

Minunata coloană sonoră a filmului este compusă special de Benedikt Schiefer, numeroase compoziţii de pian şi violoncel susţin construcţia personajelor şi devin esenţiale pentru crearea atmosferei.

Karim Aďnouz creează o poezie de film, o poveste spusă cu iubire şi delicateţe, dar şi cu patimă şi brutalitate, într-un Rio de Janeiro autentic, la margini de stânci, cu viaţa prăvălindu-se în personajele colorate, în cele două surori visătoare, triste şi invizibile într-un timp care le refuză individualitatea şi dorinţele.