( fragmente)

*

Pe dealuri pe care n-ai să urci

niciodată

creşte.

În sinea ei şi în sinea ta

din obrazul lui Dumnezeu

creşte;

în stepe sărace în care doar vântul adună

cenuşile fulgerului,

în cărămizi surpate precum zilele

omului;

în toate şi mai presus de toate

doar în sinea ei

cu care te-întâmpină,

doar în sinea ei şi-n sinea ţărânii

de care moartea însăşi

se-acoperă.

*

Şi dintr-odată

mai puţină e ziua

şi nici nu ştii cum scade

lumina,

cum de sine însăşi

în sine

se leapădă,

şi dintr-odată îl vezi la capătul

lucrurilor,

care acum

capăt al trupului tău se aşează,

cum şterge memoria umbrei

de care ţi se spijină viaţa

cu întunericul lui absolut.

*

Dintr-un altcândva

care fusese acum

mai înainte de-a fi ceea ce nu mai este;

şi totuşi

viaţa ta,

meningele pe care Dumnezeu îşi numără paşii

prin cenuşa cuvântului.

În rest

puterea de-a te aduce aminte,

puterea de-a rămâne-n picioare

precum osul copacului

în care-a zămislit memoria

vântului.