Se întâmplă ceva ciudat cu faptele noastre: după ce se consumă, devin trecut și încep să își afișeze îndărătnicia, să își construiască propria mitologie...
Îmi amintesc o știre senzațională care făcea prima pagină a presei scrise la începuturile televiziunii: o miră (adică o imagine de control) a unei televiziuni britanice rătăcise câteva zeci de ani prin spațiu (un fel de gol, un fel de nepăsare a planetelor) și se lovise și se reflectase de corpuri, până revenise în prezent, putând fi recepționată de televiziune.
Ne putem imagina, ba chiar calcula, distanța astronomică parcursă de buclucașa imagine, dacă înmulțim numărul anilor scurși (de la născutul întâmplării până la prezent) cu viteza luminii, în kilometri pe secundă.
Prima mea asociere (eram pe atunci adolescent) a fost aceea cu proza sudamericanului Bioy Casares „Invenția lui Morel” - o genială (și fermecătoare) poveste a gesturilor care nu încetează să bântuie timpul, poveste din care ieșeam cu imaginea unui prezent cu totul imprevizibil, ce putea fi oricând destructurat și recompus la loc, dacă astfel de bucăți dizidente de realitate ar fi putut fi adunate.
(Într-un mod alarmant, inconștient și difuz, tot la asta mă gândesc de câte ori mi se pomenește despre Parusia, un fel de a doua venire nu a lui Isus, ci a gesturilor noastre nesăbuite, prin care am contribuit la un inconștient prezent, care ar veni parcă deodată peste noi, cu forța revărsată a unui fluviu, inundându-se imobila clipă în care stăteam indolenți și precar.)
Ei bine, în această lume în care separația dintre mitic și profan e cât se poate de concret delimitată (îmi amintesc difuz o poveste în care unul dintre eroi chiar coboară cu o ombilicală frânghie în lumea cealaltă), zeii au o problemă: pentru a „supraviețui”, sunt dependenți de faptele noastre.
Fără trup, fără consistență, fără vizibilitate sau atribute, zeii au o nevoie vitaminică de actele noastre pentru a dura. Adoră ca pe un aliment sățios această livrare pe care o facem, acționând (în numele lor), săvârșind fapte pe care le contorizează într-o virtualitate ce face ordine și care devine locusul de unde izvorăște prescripția legică.
(Îmi și imaginez plăpânzii zei trăgând pe nas aerul rarefiat ca fumul de lumânări al străduințelor noastre, spre efemerele, dar nu lipsitele de consecințe, fapte.)
Abia târziu am înțeles pomenile pentru morți: un adevărat ospăț al zeilor, care se dă celor duși pe altă lume, la intervale repetate, făcându-i să pară din nou generatori de consecințe, vii.
Pentru a înțelege cu mai multă acuratețe de ce acțiunea noastră simplă e atât de importantă: ba ospăț al zeilor, ba pomană pentru morți ori suport pentru ranforsarea efectivă, fizică a timpului, trebuie să simțim reticularitatea prezentului. (O entitate la fel de spongioasă și goală, ca materia cu distanțele sale astronomice dintre nucleul cel dur și rătăcitorii și hymericii electroni).
Iar pentru aceasta, trebuie să avem viziunea separației metafizice a două lumi. Una, a faptelor împlinite, în care trăim, care ne orientează existența, făcându-ne să trăim într-un singur timp, ce nu mai poate fi întors înapoi. (Ireversibilitatea: o expresie condensată, vectorială a dramei. Asta ar putea fi trista noastră notă de plată pentru privilegiul de a schimba prin acțiune faptul împlinit, cel care se bucură de o teribilă stabilitate și legitimitate primară).
A doua este lumea posibilului, din care zeii ne încurajează, neputincioși în act direct, ca niște bătrâni cicălitori făcând galerie, de pe fotoliile lor paralitice, unor tineri alergând pe terenul de sport...
În copilăre, adoram poveștile vii, mai bine spus evocările pe care ceilalți le făceau asupra trecutului. Era un amestec din fapte necunoscute, care se petrecuseră cu un oarecare timp înainte ca eu să fi existat, împreună cu unele cu care eu chiar fusesem contemporan. De pildă, unii își evocau părinții, trecutul, sau armata.
Ceea ce mă surprindea era o augmentație flagrantă a întâmplărilor, dusă până la inexactitate, într-o complicitate care mă lăsa perplex.
Înaintașii erau întotdeauna mai buni și puternici decât nevolnicii din prezent și niciodată, dar niciodată, ei nu vor putea fi egalați. Se construia o mitologie ad hoc, cu acceptul complice al celor participanți la această hermeneutizare colectivă, ca un ritual.
Lipsa de susținere a unei astfel de poziții mă nedumerește și azi. Pe de o parte, cel care vine nu poate, nu are abilitatea să îl înlocuiască pe cel vechi. Cel vechi, care era deja consacrat de forța zdrobitoare a faptului împlinit (imaginea reflectată a gesturilor sale va fi ajuns deja pe cine știe ce planetă de care se va fi ciocnind), părea veșnic, iar cel nou, care era un nevolnic, avea o singură șansă: aceea a unui vinovat paricid.
Noua generație e lipsită de mijloace: la liceu sau la facultate ni se spunea de fiecare dată umilitor cu cât suntem mai slabi decât cei ce ne-au precedat, pe de altă parte trebuia să aderăm la adevărul comun că „lumea e în progres”. Dacă era așa, lumea n-ar fi trebuit să meargă înainte, ci înapoi, sau eu cel care l-am înlocuit pe cel vechi eram deja mai bun prin simplul fapt că existam. Continuam să fim ținuți într-o stare vinovată, ilegitimi, ca într-o continuă foame.
Cum nu te poți opune tendinței generale a mitologizării trecutului, singura șansă era să aderi și tu la acest joc. Să însemne asta încă o probă de ireconciliabilă tensiune la care eram supuși?
Urmăream cu sufletul la gură finalele competițiilor sportive: mai instructive și evidente erau parcă cele individuale, de tenis, sau box. Cât de autorizat părea campionul! Și cât de neputincios și lipsit de mijloace era cel care voia să îi ia locul! (Aceste lucruri mi-au revenit în minte mai târziu, când era vorba de niște dictaturi care mie mi se păreau de-a dreptul comice, copilărești: un dictator modern cerea contracandidaților săi certificat medical psihiatric, pentru că numai un nebun putea să concureze împotriva lui. Câștiga mereu cu nouăzeci de procente. Restul de zece erau în sfera patologiei, anormalului.)
Pomenind cu o oarecare afecțiune (orice lucru, chiar și o nenorocire cu care te familiarizezi începe să aibă funcțiunea unui balsam) despre fantomele lui Morel, extraordinar este felul cum expresia, imaginea, impresiunea actului se situează în această poveste.
Spuneam că prezentul, odată dus, nu dispare așa pur și simplu. Gesturile noastre se pot înregimenta într-o anume reticularitate, care la rândul ei impresionează lumea zeilor, creând astfel premisele împlinirii a altceva. Faptele se dispun într-o condiționalitate care face ca unele gesturi să le ceară pe altele, așa cum ritualitatea mișcărilor într-o slujbă religioasă e un dozaj cât se poate de eficient și exact.
Odată consumat, prezentul începe să reverbereze în tot soiul de reflexii, creîndu-și prin asta un soi de proliferare ce-i dă o veșnicie ciudată, în alteritate.
Gesturile noastre rătăcesc ca o coregrafie amplă și reverberația, imaginea lor se lovește de astre. Nu mor. Asta îi dă gestului, prin imaginea sa, un soi de indestructibilitate. (Mai târziu, am observat că tot așa făcea și Adam cel căzut și tot așa își construia fiecare propria mitologie. Un bun prieten din copilărie mi-a spus ceva surprinzător pe patul de moarte: „nu îți face probleme, bărbații sunt nemuritori”, o frază pe care n-am înțeles-o decât târziu și abia pe jumătate.)
Faptele perpetuează o complicitate ascunsă, o relație metafizică privilegiată cu expresia: odată ce gestul s-a produs, a și căpătat un frate geamăn, un duplicat în exterioritatea cea plină de posibil. Vom constata că moartea e un truc al momentului, că definitivul și dispariția sunt anulate prin infinitezimalul momentului.
Expresia: fantoma aceea din „Invenția lui Morel”, mira care călătorește ciocnindu-se de aștri, cea mai comună rețetă a nemuririi.