Excepția care întãrește regula la judecata generalului

Am avut întotdeauna un sentiment de nelinişte atunci când generalităţile victorioase îşi manifestau intenţia de a mă absorbi în entuziasmele lor globalizatoare.

Oferta, încărcată de bunăvoinţă la început, se dovedea a fi în cele din urmă o adevărată capcană: sub stindardul intenţiilor minunate, particularul (adică Eu) se vedea înfăşurat în ţesătura acţiunilor zădărnicite, a voluntariatului trădat în aşteptarea unor himerice soluţii, venite dinspre atotputernica generalitate. O generalitate a cărei înţelepciune paralizează acţiunea individuală.

Dar nu atrofierea acţiunii personale era lucrul cel mai rău: soluţia salvatoare devenea agresivă, binele urma să fie administrat cu forţa, dacă individualitatea refuza să accepte „înălţătoarea” ipoteză că ştie ea, mulţimea, ce e mai bine pentru fiinţa individuală.

Excepţia care întăreşte regula mi s-a părut, din perspectiva acestei panici, o zicală de o dublă (dacă se poate) ipocrizie. Care este pretenţia de adevăr şi conţinut logic a acesteia?

Se recunoaşte, în primă instanţă, faptul că există excepţie: adică ieşiri din sfera generalului. (Nu trebuie să ne ascundem intenţiile subliminale că ne gândim, de fiecare dată când vorbim despre aceste libertăţi, la propriile noastre persoane, ca fiinţe individuale, la posibilitatea de a exista oarecum în afara constrângerilor celuilalt.)

Spectaculoasa răsturnare de situaţii apare însă abia cum: excepţia (adică noi înşine, aşa cum subconştientul ne-a denunţat) este legitimată nu prin ea însăşi, ci prin faptul că „întăreşte regula”. Ce vrea să însemne asta?

Dincolo de semnificaţii, este imediat vizibil rezultatul: legitimitatea individualului este disoluţionată printr-o simplă afirmaţie şi aşezată sub semnul legitimităţii largi a generalului. Iar despre felul cum se produce această „întărire” a regulii de către excepţie, nu se mai vorbeşte. Şi nici nu se invită la argumentare, nu se lasă loc deschis opiniilor, sentinţa se revendică a fi asimilată fără comentarii, pur şi simplu.

Apoi, zicala respectivă pretinde a fi paradoxală: dacă e excepţie, atunci nu poate să se alinieze regulii, dar noi spunem că asta se produce, iată un paradox!

Inconfortabilitatea acestei relaţii survine prin aceea că termenul în discuţie nu poate fi simultan înăuntru şi în afara unui cerc de categorii logice. Excepţia se reclamă în cazul de faţă că există, adică e în afara cadrului generalului, pe care însă îl susţine, îl întăreşte, prin alinierea sa la regula în care se disoluţionează, iar prin această declaraţie se plasează în interiorul acestor categorii.

Însă paradoxul nu se susţine, pentru că, la o analiză atentă, lucrurile stau în felul următor: oricât ar fi de excentrică, excepţia nu poate ieşi din cadrul general al statisticii (căci evenimentul în cauză face parte din strategia experimentului), ea se circumscrie câmpului mai larg al generalului. În fond, chiar şi ideala „normă” (proiecţia virtuală a variaţiilor statistice ale unor experimente, localizată matematiceşte „vârful” curbei Gauss,) este până la urmă expresia consumării faptice a unor excepţii care contribuie statistic la considerarea acelui general care dă soluţia.

Paradoxală ar fi fost o afirmaţie care să ne convingă că este posibilă o experienţă care să se situeze în afara generalului statistic, ceea ce în ştiinţa probabilităţilor nu poate fi acceptat, căci „modelul” statistic ia în considerare experienţele fără a le atribui priorităţi, ci înregistrează pur şi simplu ca atare evenimentul care s-a produs.

Ceea ce la început părea a fi o afirmaţie paradoxală, îndrăzneaţă, se dovedeşte a fi o banală tautologie: excepţia participă la considerarea regulii, oricum!

Astfel, se dovedeşte că raţionamentul sintagmei „excepţia care întăreşte regula” alimentează absconse agresivităţi: excepţia este asimilată complet de generalitate, printr-un discurs duplicitar care pare a o face (pe individualitate) la început posibilă. De fapt, o anexează.

Ceea ce la început debutase prin a fi un acord (venit pe o logică defectuoasă sau sincopată), se dovedeşte a fi în final o ameninţare reală a legitimităţilor din care se hrănea alteritatea.

Că partea nu se lasă cu mare plăcere în voia entuziasmului integraţionist al unor discursuri globalizante, nu e ceva nou! Noutatea este subversivitatea introdusă în schemă: excepţia nu este, cu alte cuvinte, o diferenţă oarecare, ci una deasupra diferenţei însăşi, atât de însemnată (diferenţa are oricum vocaţia nativă de a fi semn), încât e capabilă să îşi constituie propria sa lume, să fie mai puternică decât regula.

Aşadar, avem înclinaţia să acordăm credit excepţiei, să o iertăm de la judecata ( ce şterge identităţile) generalului. Şi facem acest lucru depăşind cu subconştientă lejeritate contradicţiile logicii pozitive care pot fi răutăcios invocate.

În fine, vorbind de judecată, trebuie evocată imaginea unei Scări a lui Iacob pe care urcă, împovăraţi de orgoliul experimentului particular, oameni îndoiţi de mijloc, aidoma păcătoşilor chemaţi la bilanţ. Şi ei sunt trimişi la carnagiul ultimului proces de ştergere a identităţilor, prinşi în fluviul marii statistici a faptelor, aşa cum strigă adevărul pictat pe pereţii bisericilor, în văzul tuturor…