Ion Jianu: Ce reprezintă pentru dumneavoastră poezia lui Marin Sorescu? Dar poetul Marin Sorescu? Credeţi în destinul postum al operei soresciene?

Ileana Vulpescu: Poezia lui Marin Sorescu înseamnă Marin Sorescu: amestec de mare seriozitate şi de glumă savuroasă. Nimic care să vrea să-ţi ia ochii, nimic căutat, contorsionat, ci o rafinată simplitate sănătoasă. Eu cred în posteritatea lui Sorescu, dar nimeni nu poate garanta nici de azi pe mine ce se poate-ntîmpla.

Oamenii sînt atît de schimbători, robiţi modei, consumatori de păreri gata mestecate. Prea multă lume se lasă influenţată de părerile „autorizate”, en vogue, de zeii momentului. Există un snobism căruia cu greu i se ţine piept. Pînă la urmă, tot steaua sub care te-ai născut hotărăşte.

I.J.: Ştiu că v-a legat o frumoasă prietenie de poetul de La Lilieci, atât pe dumneavoastră, cât şi pe soţul dumneavoastră, regretatul scriitor Romulus Vulpescu. Care sunt cele mai frumoase amintiri despre el?

I.V.: Curtea de Argeş şi Transfăgărăşanul pentru mine vor rămîne legate mereu de imaginea lui Marin Sorescu. Era o zi de toamnă senină. Nu ştiu de ce ne aflam acolo: profesorul Edgar Papu, Marin Sorescu, Fănuş Băileşteanu, Romulus Vulpescu şi cu mine. Cred că era zi importantă pentru Marin. Mi-aduc aminte că, la masa de seară, profesorul Papu i-a urat s-ajungă laureat al premiului Nobel, ca o recunoaştere a marelui său har. Era o atmosferă caldă, sinceră, fraternă, în care lăsasem toate grijile în urmă şi ne bucuram de irepetabila clipă.

A doua zi, gazdele ne-au oferit o plimbare cu automobilul pe Transfăgărăşan. Pe lîngă splendoarea peisajului, drumul ne-a fost agrementat şi de urşii cerşetori care, dacă nu primeau nicio donaţie, îţi băteau în parbriz; blînzi, te lăsau să te fotografiezi cu ei. Peste această amintire, dintre cele mai frumoase de care-am avut parte, îmi apare chipul enigmatic al lui Marin Sorescu, discreţia lui sub care cu greu ţi-ai fi închipuit clocotul poetului.

I.J.: Cred că vi s-a mai pus o întrebare referitoare la Sorescu vs. Nobel: dacă aţi fi în conducerea Uniunii Scriitorilor sau într-o comisie care ar nominaliza un scriitor român trecut în nefiinţă pentru premiul Nobel, l-aţi susţine pe Marin Sorescu? Dacă da, de ce?

I.V.: L-aş susţine mai ales pentru suflul său românesc, care ne-ar face mai bine înţeleşi de străini, aşa „exotici” cum sîntem noi.

I.J.: Cu ce cărţi ale lui Marin Sorescu v-ar plăcea să vă retrageţi într-o casă de vacanţă la... Bratovoeşti?

I.V.: Cu toate, dar mai ales cu La Lilieci.

I.J.: Credeţi în matricea energetică şi înalt valorică a spiritualităţii din Oltenia? Dacă da, care personalităţi, alături de Marin Sorescu, ar putea depune mărturie, bineînţeles prin opera lor, în favoarea acestei teorii?

I.V.: Cred că Brâncuşi ar fi de ajuns!

I.J.: În încheiere, vă rugăm să transmiteţi un mesaj tuturor iubitorilor de poezie, nu numai ai poeziei lui Marin Sorescu. Mai poate salva poezia lumea? Prin poezie, dostoievskian vorbind, înţelegând frumosul, sublimul, arta, în genere.

I.V.: Dacă pe lumea asta, care nu ştie cum să-şi sape mai repede groapa, a mai rămas ceva care nu va salva pe nimeni, dar va mîngîia sufletele cît mai sînt pe pămînt, acest ceva este poezia.

Poezia va face totdeauna sufletul să plutească, apropiindu-l de ceea ce bănuim a fi o altă lume. Este boarea străvezie care ne mîngîie de toată urîţenia şi toată urîciunea de pe pămînt, pînă ce:

„Mai trece o zi, un vis, un somn

Şi-oi fi pe sub pămînturi domn

Al oaselor ce drepte dorm“.