„OftalMOFTologia” lui Vasile Gogea

Din şirul apariţiilor editoriale din  2012 care au punctat „Anul Caragiale” – unele cu totul remarcabile, precum Filozofia lui Caragiale a Martei Petreu – cel mai apropiat, ca stil, ca intuiţii şi asocieri critice, m-am simţit alături de OftalMOFTologia sau Ochelarii Nenea Iancu (Editura Grinta) şi Mofteme-le (Editura Charmides) semnate de Vasile Gogea, prozator, eseist şi publicist clujean, una din prezenţele cele mai vii, intelectualiceşte vorbind, ale oraşului de pe Someş. Cunosc încă din studenţie pasiunea pentru Caragiale a lui V.G. (Ca, de altfel, şi pentru celălat membru al „binomului” esenţial al culturii noastre, Eminescu, dovadă fiind, în acest caz, chiar cartea premiată de editura craioveană „Scrisul Românesc” de sub „directoratul” lui Marius Ghica, Recitindu-l pe Eminescu.În umbra timpului, Charmides, 2000).

Dezinvolt, original fără ostentaţie şi având grijă de fiecare dată să citeze cu exactitate opiniile altor exegeţi de la care porneşte în demonstraţiile sale, Vasile Gogea scotoceşte încântat şi din unghiuri inedite în opera lui Nenea Iancu, titlurile incitantelor texte, majoritatea apărute în Tribuna, fiind semnificative în acest sens: „Ce n-a băgat de seamă Ibrăileanu”, „Lada literaturii”, „Copiii” lui Nenea Iancu, „studenţii” lui „Don’ Nae”, „Mopete despre...Nenea Anghelache”, „Bobârnacul, Crăcănel şi...Săpânţa!” ş.a.m.d.

Evident, după cum ni se sugerează încă de pe coperte, eseistul  îşi construişte demersul având în vedere două lucruri: analiza vastului univers definit de cuvântul „moft” şi celebra frază caragialeană, motto pentru întreaga sa creaţie şi – poate – şi pentru întreaga sa existenţă: „simt enorm şi văz monstruos”. Într-un anume fel, Gogea împrumută „dioptriile” Maestrului, perspectivele rezultând dintr-o asemenea operaţiune fiind, de cele mai multe ori, surprinzătoare. Citând, de pildă, un splendid pasaj dintr-un studiu al profesorului universitar clujean V. Fanache despre „a cincea putere” pe care o exercită Caragiale asupra noastră, anume „puterea estetică”, Gogea, cu „dioptriile” sale, vede hăt-departe şi deschide, dintr-un foc, o perspectivă tulburătoare: „Românul, ca individ (în viaţa lui particulară), dar şi ca naţiune (în acţiune istorică) mai totdeauna când s-a aflat în situaţia de a da „replici tari”, s-a mulţumit cu „replici frumoase”... (...) În fond, Mitică al Nenea lui Iancu nu e altceva decât „vărul de la oraş” al ciobanului mioritic!”

Mai sunt şi alte asemenea aserţiuni nu numai spectaculoase, dar şi perfect verosimile, dar – scurt spus – las eventualului cititor surpriza de a le descoperi, asigurându-l că eseurile lui Gogea se citesc cu o plăcere (aproape) asemănătoare celei cu care îl parcurgem, mereu, pe Nenea Iancu...