Trecând peste aceste considerente care nu cred cã sporesc, în general, calitãþile romanelor ºi, în particular, ale ultimului roman al lui Emil Mladin ºi aplecându-ne asupra Obsesiei lui, putem avea surpriza unei cãrþi cu ferme calitãþi. O lecturã atentã ºi o analizã imanentistã, din interiorul textului, ne relevã un prozator de autenticã vocaþie, care ºtie bine ce face. Chestiunea ce rãmâne discutabilã este dacã „face” îndeajuns. În afarã de faptul cã aº constata ºi nu i-aº reproºa, la prima vedere, ritmul foarte accelerat al povestirii – faptele se succed cu o rapiditate deseori sufocantã – sunt înclinat sã vorbesc despre puterea scriitorului de a furniza, de a inventa sau de a transcrie, pe alocuri fãrã transfigurãri, epicul, întâmplãrile ºi pãþaniile de tot soiul prin care trece protagonistul sãu, Sorin Clejan. Aglomerarea de fapte ºi de dialoguri nu mai lasã loc nici unui comentariu, nici unei descrieri, nici unei divagaþii, nici unei paranteze anecdotice sau „culturale”, aproape nici unui recurs la trecutul personajelor. Epicul este pur ºi simplu mitraliat, romanul lãsând impresia cã este scris „la foc automat”. Mai degrabã scenarizat decât construit dupã canoane care sã-i îngãduie sã fie aºezat în termenii unor comparaþii cu Hemingway, Jack London, Hermann Hesse, romanul lui E. Mladin se sfârºeºte mai repede decât ar fi putut, fiindcã autorul ori nu are rãbdare, ori nu ºtie încã sã alterneze registrele. Sigur cã se poate ºi aºa, însã, în opinia mea, ceea ce rezultã este varianta prescurtatã a unui roman ce putea cãpãta mai multã greutate, amploare, complexitate, iar personajele nu mai erau lãsate în voia unui turbion epic ce le face sã sufere de monomanie.

Graba aceasta are însã ºi pãrþile ei bune. Ritmul povestirii este într-atât de antrenant încât nu-þi permite sã laºi cartea din mâini; dinamismul aproape frapant al relatãrii, al succesiunii faptelor, fac cititorul sã se simtã ca la vizionarea unui film de acþiune cu personaje picante. Repet, romanul Obsesia scris de Emil Mladin este punctul de plecare al unui scenariu cât se poate de nimerit pentru un film de actualitate, de sondare a unor medii cu aderenþã la spectatori (cititori) precum lumea locatarilor de bloc, a bãieþilor de cartier fãrã nici o treabã, care se mulþumesc cu pierderea vremii ºi cu câte un chefuleþ de ocazie, apoi a scandalagiilor, a infractorilor ºi a puºcãriaºilor.

Totul se clãdeºte în jurul unui singur personaj, Sorin Clejan, profesor de chimie ºi poet debutant. Destinul acestuia este liantul cãrþii. Dintr-un ins anodin ºi aproape inocent, Sorin Clejan devine, fãrã sã se gândeascã, fãrã sã aibã vreo clipã intenþii insalubre, o victimã jalnicã ºi un demon al disperãrii. Traiectul lui biografic este sinonim cu o prãbuºire vertiginoasã în infern. Un fapt banal – o cãzãturã pe scãri, urmatã de un tratament corespunzãtor la un medic ortoped – declanºeazã degringolada satanicã. Într-adevãr, generatorul de senzaþional se ascunde tocmai în aceastã distanþã dintre banalitate ºi malefic. În loc sã rãmânã un onest profesor de liceu ºi un debutant cu oarecare ºanse, care sã stârneascã barem admiraþia ºi respectul vecinilor de cartier, Sorin Clejan este împins ºi se rostogoleºte ameþitor de iute pe panta degradãrii. Trãdat de soþia sa, Clara, cãreia îi sacrificase douãzeci de ani din viaþã ºi îi dedicase poemele de dragoste din placheta de debut, profesorul Clejan cedeazã mai întâi ispitei de a se amesteca printre „bãieþii de cartier”, chefuind, jucând interminabile partide de table ºi împrumutându-le jargonul de borfaºi. Adulterul Clarei cu medicul „ortopoid” Liviu Cristescu îl angreneazã în cele mai oribile scandaluri, ajungând pânã la beþii abrutizante, expulzare de la domiciliu, violenþã verbalã ºi fizicã, tentativã de omor ºi, în cele din la urmã, pânã la omucidere. Sorin Clejan este îngerul transformat în diavol. Pentru el, iadul este pardosit la propriu cu bune intenþii, deoarece ajunge sã comitã cele mai abominabile fapte fãrã sã vrea, fiind împins fie de soþie, fie de anturaj, fie de Fãt-Frumos, „iubitul” lui din închisoare, de o brutalitate ºi de o hidoºenie înspãimântãtoare. Deºi îi lipseºte intenþionalitatea rãului, Sorin Clejan este împins conjunctural dar constant pe panta unor infracþiuni din ce în ce mai grave, iar persistenþa acestui mecanism face ca destinul sãu sã devinã previzibil: aºa cum decurge înlãnþuirea cauzã-efect în mediile nocive pe care le strãbate, personajul, în previzibilul lui, îngãduie sã se întrevadã cã autorul este acela care-l împinge mereu cãtre mai rãu. Autorul este aºadar un demiurg care nu se poate ascunde. Din aceastã pricinã, romanul lui Emil Mladin este aproape unul tezist. Senzaþionale sunt doar faptele, însã ºi acestea uºor de imaginat, având în vedere culminaþia lor: adulter, violenþã ºi scandaluri conjugale, divorþ, beþii, tentativã de omor, perversiune, crimã. În acest fel, senzaþional conform programului, romanul este aproape schematic, obsesia odatã „implementatã” nelãsând loc decât unui ºir de întâmplãri perfect justificabile.

Croitã dintr-un material de calitate, Obsesia lasã impresia de déjà vu, iar acceleraþia acþiunii, captivantã pentru un cititor superficial, conduce inevitabil la un abrégé romanesc al cãrui subiect ar fi meritat o tratare mai amplã.