| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Moromete pentru totdeaunade Ioan LascuRecent, Sorin Preda a adăugat întinsei bibliografii despre viaţa şi opera lui Marin Preda o carte notabilă, Moromeţii: ultimul capitol, apărută la Editura Academiei Române (2010), din păcate într-un tiraj confidenţial de două sute de exemplare. Sorin Preda mi-a transmis însă că face demersuri ca să obţină banii necesari pentru a doua tranşă editorială de încă trei sute de cărţi, ceea ce cred că a şi reuşit până la ora când scriu aceste rânduri. Intitulată ultimativ, descinderea livrescă a lui Sorin este în intenţie o restitutio a unor informaţii, confesiuni şi convorbiri despre unchiul Marin, acela care, în cel mai celebru roman, apare sub numele de Nicolae Moromete. Spun restituire pentru că cele conţinute în carte vin din arhiva şi din memoria lui Sorin Preda, care, cum o spune chiar în scurta prefaţă, are puţine amintiri. Majoritatea secvenţelor, deci nu prea multe, evocate direct de el, se leagă de Capşa, de Mogoşoaia sau de locuinţele lui Marin din Bucureşti. Sunt inserate şi amintirile altora, în primul rând Alexandru Preda, zis Sae sau Săică, tatăl lui Sorin şi fratele mai mic al lui Marin. El este singurul în viaţă, este şi cel dezmoştenit de marele scriitor, care i-a luat locul în Moromeţii, ficţionalizându-se în prâslea. Cât despre cândva numeroasa gloată a acestora, Sorin Preda spune: Ceilalţi din familie s-au prăpădit unul după altul, grăbindu-se parcă să-l ajungă din urmă pe Marin: Gheorghe (Achim), Ilinca şi, mai la urmă, Miţa (Tita din roman). O familie cam ciudată, răsucită în vrej, cu copii din trei căsătorii un rând al Joiţei Preda (Catrina), alt rând al lui Tudor Călăraşu (Moromete) şi, la urmă de tot, copiii celor doi: Marin, Ilinca, Alexandru mezinul, ăl mai mic, cel care la masă căuta să termine primul mămăliga . În total, opt copii, dintre care, sub alte nume, în roman apar doar şase. În locul lui Alexandru este introdusă Tita, fiica Joiţei din prima căsătorie. Numele de Preda vine de la mamă, pe tată îl chema Tudor Ion Călăraşu, doar din motivul că soţii conveniseră să-şi păstreze fiecare numele pentru a nu trece toate pământurile pe un singur rol, de teama impozitelor mari. De fapt, relaţia dintre ficţiune şi realitate, inclusiv numele unor personaje şi corespondenţii acestora din sat, sunt deseori aduse în discuţie în cartea lui Sorin Preda. De pildă, patronimicul Ilie, atribuit în roman capului de familie, aparţinea în realitate croitorului din sat, Ilie Cutieru. Tot aşa, Tudor Bălosu, care este vecinul Moromeţilor, locuia în realitate mai departe, undeva la marginea satului. Este descris şi Siliştea-Gumeşti de azi, satul care începe şi se termină cu Marin Preda. O aşezare în declin, lipsită de orice contur aparte, anostă şi înecată în praf, ca mai toate satele de câmpie, părăginite, fără o garanţie de viaţă mai mare de o generaţie-două. Deşi în vremea copilăriei lui Marin Preda localitatea era mai curată, stabilă şi mai acătării, graţie tradiţiei ţărăneşti şi nivelului social şi economic, nimic nu ar fi scos-o din anonimat dacă acolo nu s-ar fi născut, în vara anului 1922, un viitor mare scriitor. Sorin nu scapă însă ocazia de a evoca satul, cu toate punctele lui sensibile şi frumoase, aşa cum pare să fi fost în interbelic, chiar în primul capitol: Siliştea-Gumeşti un capăt de drum, o haltă finală. Se povesteşte aici, cumva în compensaţie, despre brânza friptă pe jar, despre păscutul cailor noaptea ori despre a luŽ Paţanghel. Moromeţii: ultimul capitol este o carte construită, cum spuneam, din succesiunea unor interviuri şi convorbiri mai lungi şi a unor secvenţe mai scurte, unele sprinţare şi hâtre, repetabile, toate intitulate Poiana lui Iocan: scrisori, scurte mărturii, amintiri, un text apocrif etc. Atrag atenţia îndeosebi scrisorile lui Marin Preda adresate surorii Ilinca, mamei, Aurorei Cornu (prima din cele trei soţii), lui Cezar Ivănescu ş.a. Ilinca era socotită cea mai inteligentă dintre Moromeţi, pe care chiar Tudor Călăraşu o gratula sau ironiza, după caz, cu zicerea: Fă, daŽ dăşteaptă mai eşti!. Rude şi prieteni, consăteni, dar şi personalităţi ale lumii literare sunt întrebate, ascultate, notate de autor, care s-a hotărât abia într-un târziu, la trei decenii după decesul unchiului, să publice o carte-document. Sorin regretă, între altele, degradarea, iremediabilă, a unor casete înregistrate cu mărturii, discuţii, interviuri despre Marin Preda. Pe lângă Ilinca (Baltac), Sae şi Aurora Cornu, din carte mai vorbesc Minică Roşu, cel mai bun prieten din copilărie, Dobre I. Burcea, profesor de română, autor al unei monografii despre Marin Preda, Bebe Burcea, consătean, Stan Burcea, fost coleg de clasă şi modelul lui Ţugurlan, Ştefan Baltac (Gigi), fiul Ilincăi şi nepot al romancierului, Buric, cel mai grozav jucător de Căluş din Siliştea şi de pe întreg mapamondul, Grigore M. Dinică, coleg de şcoală, Cutieru Ilie, zis Gulie croitorul satului , Pascu lui Moacă siliştean get-beget, dar şi Marinică Preda fiul lui Sae şi fratele lui Sorin, Elena Preda (Nuţi), ultima soţie, Alexandru Preda, fiul cel mic al lui Marin, Sânziana Pop, Magdalena Popescu Bedrosian, Paul Georgescu, Eugen Simion. O galerie întreagă de oameni din sat, ce au figurat sau mai pot figura ca personaje pitoreşti de roman, dar şi o suită de personalităţi, cunoscuţi şi prieteni ai scriitorului. Este firesc să ne punem întrebarea: cum era Marin Preda, cum ni-l redă Sorin prin această carte, ce pondere semnificativă ar avea ea în bibliografia Preda? Înţelegem că era un om extrem de sensibil, introvertit până la ursuzenie, care, de fapt, închidea în el generozitate şi umanism, că şi-a iubit cu pasiune părinţii, fraţii, copiii şi pe cele trei soţii Aurora, Eta şi Elena (Nuţi) , cu toate că ele l-au trădat pe rând. Că muncea enorm, scria noaptea până la epuizare, că fumase mult, mai ales în tinereţe, tocmai din pricina travaliului nocturn. Că mergea des la Siliştea-Gumeşti, unde se întreţinea cu mai toată lumea, cu mulţi inşi chiar în contradictoriu, că nu-i suferea deloc pe veleitari şi pe impostori. Că îi punea pe oamenii simpli să povestească, pe ţărani şi pe taximetrişti, tocmai pentru a auzi întâmplări, unele bune pentru a fi transfigurate în romane. Că era mereu văzut cu pălăria lui, cumpărată de la Paris în anii Ž60, că avea o maşină străină, un Fiat, parcă, şi conducea într-un mod criminal. Aşa a cunoscut-o şi pe ultima soţie, pe care era cât p-aici s-o accidenteze grav. O festă a sorţii, fiindcă Elena se va căsători cu el, îi va dărui singurii copii, doi băieţi, chit că era mai tânără cu 26 de ani. Nu va ezita să-l părăsească însă spre sfârşitul vieţii. Apoi, că se purta, tot către sfârşitul vieţii, cu un baston de cireş încrustat cu sidef, că suspecta partidul şi pe agenţii lui că l-ar spiona şi că nu ar fi de acord cu toate câte scrie el prin romane, mai ales prin Delirul şi prin Cel mai iubit dintre pământeni. De altminteri, Marin Preda a fost căutat şi interpelat de Drozdenko, ambasadorul de atunci al Uniunii Sovietice, în legătură cu personajul Ion Antonescu ce apare în Delirul, o imagine ce nu convenea deloc ruşilor, din ordinul cărora mareşalul român fusese judecat şi executat în 1946. Nici o lămurire relativă la dubioasa moarte a scriitorului din noaptea de 14 spre 15 mai 1980, de la Mogoşoaia. Nu este miza lui Sorin Preda, dar ceea ce ni spune despre moartea unchiului e faptul că îi era foarte frică, cu o zi-două înainte, de un neprevăzut fatidic (a se vedea mărturia Magdalenei Bedrosian), că i se prezisese o cumpănă în 1980, că din fişetul de la Cartea Românească dispăruse geamantanul cu manuscrise chiar în dimineaţa de 15 mai 1980 (vezi mărturia lui Marinică Preda), că medicul legist care l-a autopsiat a declarat că moartea era suspectă sufocare, în timp ce Securitatea pretindea că a fost vorba de otrăvire, iar unii martori oculari din seara cu pricina de leziuni la cap. Cele 40 de pagini de jurnal, Era ticăloşilor, au fost confiscate atunci de Securitate. Că lui Marin Preda îi era teamă ca scrisul lui să nu îmbătrânească şi era atent la prozatori precum Petru Dumitriu, Petre Popescu sau Eugen Uricaru. În fine, că mânca puţin, iar dintre băuturi îi plăcea vinul. Insolită şi incitantă prin conţinut şi structură, cartea alcătuită de Sorin Preda mi s-a părut tristă. Nu pot spune cu exactitate de ce, poate din pricina nostalgiei, a părerii de rău pentru tragedia întâmplată la mijlocul lunii mai 1980, pentru faptul că un om de mare calibru, a cărui lege supremă era spunerea adevărului, a pierit brusc, violent şi atât de suspect. Despre rostul acestei cărţi, cine altul decât Sorin Preda, ne poate dumiri cel mai bine: Am puţine amintiri cu Marin Preda şi această carte încearcă să le adune la un loc, desenând din tuşe timide, abia sugerate, nu doar lumea deja apusă a Moromeţilor, dar şi un alt Marin Preda, aşa cum era el dincolo de platoşa de ironie şi duritate morocănoasă un mare sentimental, capabil (când te aşteptai mai puţin) de mari gesturi de tandreţe . Cartea înseamnă nu numai îndeplinirea unei datorii morale, ci şi o tandră referinţă de istorie legată de cel mai mare prozator român postbelic. |