Frenetică şi magnifică este poezia erotică a unui – cum să spun? – veteran sau senior al genului, sau şi una şi alta, sau mai întâi senior… Este George Stanca autorul unui Erotikon în versuri, scos la lumină de Editura Niculescu în anul ce tocmai trecu, cu graţie şi fior(i) de horror şi terror, 2011. Însă, pe deasupra tuturor spaimelor şi terorilor, George Stanca ne dovedeşte că n-a murit încă cel mai uman şi totodată cel mai sacru dintre sentimente – dragostea. N-a murit tandreţea, nici supleţea simţurilor ce se mlădie la bătăile de aripă ale îngeraşului Amor, n-a murit nici frumuseţea fiicelor Evei, căci cum să moară ea dacă-i coloana de susţinere, cariatida… eternului feminin?! Tensiunile, magnetismul şi deliciile erotice ale poetului se ridică spre sublim şi chiar trec dincolo de el, debordând într-o neîntreruptă stare ludică. Scamatoriile mucalite şi inocente, veşnic juvenile, ale alcovului unde evoluează neîntrecutul, irezistibilul cuceritor, duc gândul şi la „anteriul lui Conachi”, după o vorbă a lui Al. Cistelecan, dar şi la spitalul antonpannesc al amorului, şi la mahalaua lui „Rică, fante de Obor”, năşit de Miron Radu Paraschivescu, însă, mai cu seamă, la dulcegăriile picante ale lui Emil Brumaru. Ca şi acesta, George Stanca se exersează de multă vreme în cămările cu delicatese ale amorului, îi stă pe aproape, poetizează anatomia şi chiar fiziologia partenerilor mistuiţi de Eros, atingând pe alocuri detalii sexologice. Nu mă pot abţine să nu aduc vorba şi de subsidiile autobiografice ale cărţii, cu o anumită întredeschidere a perdelelor baldachinului, care însă nu se dau niciodată la o parte în întregime.

Ziceam că George Stanca a efectuat un exerciţiu de consecvenţă în domeniu, exerciţiu care începe, cred, cu Tandreţe maximă (1981), şi capătă accente de… Angel radios (1994), carte tradusă în engleză (Beaming Angel, 2008) şi în franceză (Ange radieux, 2010). Fie şi numai comentând succint sintagma din furtunoasa noapte caragialescă ne gândim la filiera balcanică, valahă indelebilă a poemelor erotice ale lui George Stanca, degustând ludicul, dacă nu involuntar, cel puţin de o dezinvoltură arteziană, amirosind şi vaporoasa autoironie, aşa cum este ea îngăduită pe deasupra unor stări paroxistice, (aproape) lubrice. Erotikon, ediţia 2011, este mai aproape de apogeu decât unele escaladări anterioare ale muntelui lui Venus, se vrea (şi este) păgân (se „face”, se trăieşte, se scrie „Înaintea erei naşterii Venerei”), dar şi casnic, şi protector patern, şi aventuros până la donjuanism. Beţia erotică nu scade nicicând, niciunde, în intensitate. Frivolităţile lui George Stanca, mai mereu paroxistice, sunt totuşi altfel (şi arar) pigmentate cu frenezia afectuoasă a iubirilor paterne sau conjugale:

„Ana mea, Ană/ dulce cosânzeană./ Punctul de nadir/ fir de trandafir,/ punctul de zenit/ nume de granit/ care se zideşte/ -n inimă şi creşte/ ca un mugur verde/ ce nu se mai pierde/ -n negura uitării;/ el e fiul florii/ e numele mamei - / e mama Mariei;/ din care-i Mesia,// Ana mea unică,/ om, copil şi fiică/ Ana mea cea brună,/ blândă, scumpă, bună/ copilaşul meu/ om şi semizeu, carne de zeiţă,/ ochi de îngeriţă/ tu eşti Ana mea, veşnic,// pururea!” (Ana, Sfânta Ana).

O poemă ocazională („Anei de ziua sa”) nu putea lipsi dintr-o asemenea grădină a deliciilor erotice. Aş putea spune că la George Stanca treptele erosului sunt mai multe decât două, adică decât cele obişnuite, normale, „vulgare”; între amorul de ocazie şi iubirea pasională, autorul ne dă şi dovezi de iubire paternă şi casnică. Cum nu putem însă transfera de-a dreptul poezia în viaţa cea de toate zilele, nici în plan biografic, nici în plan emoţional – viaţa trece cu evenimentele ei, poezia rămâne cu transfigurările şi cu (con)fuziunile ei – e necesar să relevăm unitatea dintre stil şi conţinut, dintre limbaj şi senzualitate, emoţie şi sentiment, o unire deplină între uşurătate şi intensitate, între supleţe şi fantezie. George Stanca trece prin limbajul pitoresc, deocheat, periferic, poetic de-adevăratelea, dar şi inventează cuvinte, cu dexteritate, cu vervă, cu umor. Cunosc, pe această linie, câteva exemple celebre: unele „experimentaliste”, altele patafizice, iar altele… metafizice – Henri Michaux, Boris Vian, Raymond Queneau, Nichita Stănescu – fără a vrea să-l alătur ostentativ pe George Stanca acestor irezistibili inovatori ai lexicului poetic.

„…fir-ar vinul din clondire/ care te face subţire/ să mă-nfuiorez pe tine/ ca viţa pe un arac…/ şi buricul stă capac…” (Pielicica de mătase); „Să tangotim o noapte-ntreagă/ tu îmi eşti drag eu îţi sunt dragă.” (Tangou şerpesc); „Vine, vin în cale/ se transgres la vale/ mări jumčrea,/ tări chiftčlea,/ şi cu ea vlăderea/ iar cea vlădărea/ cu faţa cea rea/ iar cea vlădărie/ cu faţa boccie/ o hârcă matură/ cu doi dinţi în gură/ nu-i om, nu-i femeie/ nu ieste jumară/ nu iaste chioftea/ poietă e ia,/ poetă gagikă/ vag clitoringikă…” (Vaginiţa). Sunt doar câteva mostre, ultima un delir… anti-erotic.

Poetul nostru cheamă la apel şi părticele din folclor, şi vorbe din popor, din mahala şi de pe stradă, şi metafora cultă, e un soi de simbioză a stilurilor; Al. Cistelecan a spus „intertext”, eu aş merge un pic mai departe şi m-aş referi şi la transtext, la Levantul lui Mircea Cărtărescu, dar în acelaşi timp parcă sunt de faţă Costache Conachi, Ienăchiţă Văcărescu şi Anton Pann.

„Lele lele şi iar lele/ ce-mi faci patemile rele/ de-am rămas doar os şi piele/ după darurile tele./ Piele nalbă cât întinsu/ înălbit de-atâta ninsu/ plapumă albă de albu/ ce inundă cerul dalbu/ piele-ntinsă bărăgan/ relief discret bălan/ piele albă ca maiaua/ maiaua şi covăseaua/ accidente bălăioare,/ crovuri, găvane, gropşoare/ râpe mari la subţioare/ şi o singură genune,/ apocalipsă minune/ neagră caldă ca cafeaua/ de sorbit cum pipi luleaua/ sau mângâi feregeaua/[…] / Şi-ntre demoni şi-ntre Pronii/ te-ndoi ca Adam cu pomii/ ca Adam cu viţa-via/ şarpele şoptind prostia/ ce-a adus lumii blestemul/ ce-l plineşte-acum poemul/ păcătos plin de extaze,/ blestemat să nască fraze/ versuri – diademă, stele/ cuprinzând mereu cu ele/ toate patemile mele./ Lele/ lele/ şi iar lele/ cum mă duci tu la belele!” (Patemile mele)

Domnişoara Nectara, capitolul 2 al cărţii, este o proză eroto-poetică scrisă în manieră telegrafică. La primul nivel, pentru că insinuant este ritmul spasmodic, ca al unei nopţi de dragoste sub lumina nebună a lunii. Nectara lui George Stanca, în ciuda sexualităţii idea(lizat)e şi a numelui în rimă, nu e Cezara lui Eminescu, unde şi carnalul sublimează în vis şi „în ceruri nalte”.

„M-am trezit întins pe iarbă. Faţa spre boltă. Mâinile/ încrucişate. Sub cap. Capul pe un stog. De fân. Proaspăt./ Sub ceriul argintiu. Stelele. Luna. Bolta. Pulberea. Închid ochii./ Întunericul din ochi. Argintiu. Îi redeschid./ La marginea poienii. Proiectată pe fondul cerului. Perspectivă./ De jos. De unde eram./ Ea./ Uriaşa./ Ea. O mantie transparentă. Un voal din aer argintiu. Parcă/ neîndrăznind să-i atingă umerii. Şoldurile. Sânii. Curbura/ feselor. Epiderma. Pulpele./ Părul. Desfăcut. Lung. Pe spate. Pe umeri. Argintiu. Despletita mea…// În argintiu.” Şi aşa mai departe.

Aş încheia cu o glumă făţarnică: mie nu mi-a plăcut… E frumos, dar e prea mult. Erotomanie. INXS! După asta ce urmează? Sinuciderea „în direct”, pe paginile următorului erotikon? Beatnicul autor va înţelege ce vreau să spun…