Parcă am mai citit undeva titlul acesta. Însă ce mai contează o repetare în plus, în ţara asta, a lui Caragiale? De peste 130 de ani Caragiale este contemporanul nostru. Mergea de minune şi un astfel de titlu: Caragiale, contemporanul nostru, al românilor, precum Shakespeare, contemporanul nostru, al omenirii. La noi nimeni, după câte ştiu, nu s-a apucat să scrie strict un studiu pe tema contemporaneităţii lui Caragiale cu toate generaţiile ce s-au perindat de la premiera Scrisorii pierdute încoace, pe câtă vreme polonezul Jan Kot a făcut-o acum o jumătate de secol. E vorba de Shakespeare. Însă de ce ar fi, de ce este Caragiale contemporanul a patru-cinci generaţii de români au încercat să spună mai mulţi caragialeologi, critici de teatru, scriitori şi oameni de cultură; a spus-o cândva, primo, G. Călinescu, apăsând pe legătura conspirativă dintre spectator şi personajele comediilor caragialiene: stai în stal şi-ţi vine să strigi, dând replica dimpreună cu Pristanda: „Curat murdar, coane Fănică, să trăiţi!”

Şi totuşi, de ce ar fi, de ce este Caragiale contemporanul nostru? Aş spune: pentru că este gustat, elogiat, adulat, pentru că montările comediilor sale nu au cunoscut pauze semnificative nici măcar în timpul comunismului, ba dimpotrivă!, pentru că operei şi spiritului său i se dedică cercetări şi studii până în ziua de astăzi, pentru că există un Festival Naţional de teatru botezat „I. L. Caragiale”, pentru că a activat chiar la Craiova (nu ştiu dacă mai este activă, parcă nu) o societate de caragialeologie, pentru că tot la Craiova aveau loc „Zilele I. L. Caragiale”, şi chiar pentru că nenea Iancu este rejectat de spiritele prea grave, academice, conservatoare fie în fixitatea lor pudică, fie în aroganţa lor elitistă. Îmi amintesc de multe ori întâmplarea de domeniul anecdoticii relatată de Ion D. Sîrbu, întâmplare trăită în vremea perioadei sale clujene, când, întâlnindu-l odată pe venerabilul Ion Agîrbiceanu pe stradă, mai exact în faţa casei de pe Feleac, după ce a salutat şi a fost recunoscut de acesta, a fost întrebat cam în felul următor: „Tu eşti, tinere Sîrbu?... Am auzit că scrii teatru. Un singur lucru aş vrea să te rog… Să nu scrii teatru ca [şi] Caragiale, să nu afle ungurii cu cine ne-am unit şi să râdă de noi!” Nu neapărat de sentimente filomaghiare declarate poate fi învinuit bătrânul scriitor şi preot ardelean, ci de teama, de oroarea faţă de miticism. Căci Caragiale este cel care l-a nemurit pe Mitică, a râs şi ne-a făcut să râdem de spiritul dâmboviţean, de micii burghezi sfertodocţi, de mahalaua prea voioasă în inconştienta ei tristeţe… Am râs şi râdem încă de toţi şi de toate acestea, unii cu poftă, alţii distrându-ne pur şi simplu, alţii cu mâhnire. Se pare că nici Caragiale nu era prea vesel când îşi scria comediile, ba din contră. Deplângea în sine starea caraghioasă şi lălâie a unei lumi suburbane, înfiera politicianismul venal al unor arivişti inculţi şi visa la ordine şi demnitate. Pentru că oare care să fi fost motivul autoexilului berlinez? „Ce căuta neamţu-n Bulgaria?”, dar ce căuta oare nenea Iancu în capitale prusacă? Dacă Oltul lui Octavian Goga nu „şi-a luat apele toate” şi nu s-a mutat în altă ţară, Caragiale şi-a închis afacerile dâmboviţene, şi-a făcut bagajele şi dus a fost. S-a retras finalmente în Berlin dar şi-a lăsat pentru totdeauna spiritul pe malurile Dâmboviţei. Sau a zgândărit doar uriaşa grămadă de bălegar dâmboviţean, făcând-o să emane perpetuu duhori politice şi moraliceşti cu efecte incalculabile, pe termen nedefinit, într-o lume blazată, astăzi prizonieră a talk-show-urilor noilor Caţavenci şi a telenovelelor cu personaje cu mult inferioare tuturor Venturianilor, Tipăteştilor, Ziţelor, Vetelor şi Joiţicilor.

În acest sfârşit de ianuarie se împliniră 160 de ani de la naşterea neegalatului comediograf. Tot în 2012 se fac 100 de ani de la moartea sa, întâmplată în rezonabilul Berlin al începutului de secol XX. Parcă-l auzim pe Ipingescu strigând: „Rezon!” şi iar „Rezon!”. Ajungem din nou la vorbele lui G. Călinescu şi la contemporaneitatea lui Caragiale. E în afară de orice îndoială că aceeaşi idee i-a bântuit şi îi bântuie pe regizorii români care se încumetă să-i monteze comediile. Între ei, Mircea Cornişteanu este, după câte ştiu, cel mai consecvent. Pentru el, pentru spectacolele sale, actualitatea lui Caragiale este un fel de tautologie. Pentru el Integrala Caragiale este o permanenţă, cu multiple faţete. În această stagiune Mircea Cornişteanu a pus în scenă, pentru a nu ştiu câta oară, O noapte furtunoasă. Pe afişul Naţionalului craiovean figurează şi Conu´ Leonida faţă cu reacţiunea (în regia tinerei Diana Dragoş), iar pe lista cu proiecte ale anului în curs primul vizat este un nou spectacol cu O scrisoare pierdută. Suntem evident într-un nou an Caragiale, acela al marcării centenarului morţii. Un centenar este mai sonor decât o sută şaizeci de ani, fie ei şi de la naştere! Nu trebuie să ignorăm nici colocviul De la Caragiale la Vişniec, programat pentru începutul lunii mai, organizat de Teatrul Naţional în colaborare cu Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova, cu sprijinul Ambasadei Franţei la Bucureşti.

Să ne întoarcem însă la „actualitatea tautologică”, una care va să zică în afara oricărei discuţii, a cărei amprentă o poartă recenta montare a Nopţii furtunoase la Craiova. Este un spectacol fără şarje şi îngroşări, în care umorul curge relaxat, savuros, rezultat în mod firesc din situaţii încurcate şi din limbaj. Spectatorul râde pe săturate, anticipează sau reia replici ale personajelor, sesizează cu încântare comicul de situaţie. Reprezentaţia debutează cuminte cu intrarea celor doi protagonişti, jupân Dumitrache şi Nae Ipingescu, părând a merge pe o linie molcomă, placidă. Este doar o părere, fiindcă el se dezvoltă in crescendo, captând atenţia asistenţei, cea care râde copios recunoscându-l, cum ziceam, fără dificultate pe Caragiale şi verva lui satirică, recunoscând şi mâna regizorului, care temperează căderile în grotesc ori elanurile bufe gratuite. În afară de faptul că spectacolul este actual deoarece nici moravurile nu s-au schimbat prea mult, actualitatea reiese scenic din elementele de decor şi de recuzită: Chiriac iese din şi intră în scenă călare pe o motoretă, doarme într-o rulotă, Spiridon, marginalizat, se târăşte, ca un boschetar, într-un adăpost mizer, asemănător cu o cuşcă improvizată de maidanez lângă peretele vreunui bloc, Ipingescu scuipă coji de seminţe şi bea bere la doză Beck´s împreună cu jupân Dumitrache. Sigur că intervine şi jocul actorilor, de pildă în relaţia dintre Veta şi Chiriac nelipsind aluziile „sexuale” la trivialitatea unor filme actuale la temă. În context, trebuie deci remarcată plasticitatea, fineţea şi adecvarea decorului şi a costumelor, meritele revenind scenografei Lia Dogaru. În ce priveşte interpretarea cred că „binomul” feminin Veta (Cerasela Iosifescu)-Ziţa (Raluca Păun) contribuie decisiv la creşterea dozei de sare şi piper a spectacolului. O Vetă nevricoasă, depresivă, chinuită de insatisfacţii erotice, şi o Ziţă planturoasă dar foarte dinamică, avidă de amor, plină de vervă şi de umor, un temperament sanguin neconvenţional, în timp ce la mijlocul axei stă un Rică Venturiano (George Albert Costea) debilizat, copleşit de „amoarea” lui angelic radioasă, veşnic terorizat de încurcăturile de situaţii. Polarizat între terorist şi terorizat este şi tandemul Chiriac (Cătălin Băicuş), vulgar, brutal, cinic, şi Spiridon (Dragoş Măceşanu), mereu umilit dar parşiv, pregătit să o scoată la capăt prin orice mijloace. În fine, cuplul greilor jupân Dumitrache, zis şi Titircă inimă rea (Ion Colan) şi Nae Ipingescu (Valentin Mihali) evoluează sigur, fără nici un fel de „exageraţiuni”, punând în valoare savoarea textului caragialesc. Şi iac-aşa, îţi vine să strigi din stal, dimpreună cu Nae Ipingescu: „Parol!”. Un spectacol nuanţat şi bine temperat este recenta versiune a Nopţii furtunoase în regia lui Mircea Cornişteanu.