Fata din grădina moldavă
de Ioan Lascu
Bluma Finkelstein locuieşte în Haifa, Israel, unde este profesoară universitară emerită şi se îndeletniceşte cu predarea literaturii franceze şi comparate. Este autoarea unui număr impresionant de culegeri de poeme, peste treizeci, şi a câtorva volume critice, publicate în limba franceză. În anul 2008 i-a fost conferită, din partea autorităţilor franceze, distincţia Ordre National de Mérite în grad de cavaler pentru contribuţii deosebite în promovarea, în Israel, dar şi pe plan internaţional, a limbii şi culturii din Hexagon. Bluma Finkelstein este, încă, puţin cunoscută în România. Până acum, la noi i-a fost tradusă şi publicată o antologie de poezie, Faleza timpului, întocmită în româneşte de Dumitru Scorţanu şi apărută în 2002 la Editura Fides din Iaşi. La aceeaşi editură, în anul 2012, Petruţa Spânu a semnat traducerea volumului autobiografic Fetiţa din grădină, al cărui titlu în original este La Petite fille au fond du jardin. Alte limbi în care au mai apărut scrieri semnate de Bluma Finkelstein: ebraică (o antologie de poeme, alcătuită şi tradusă de Aharon Amir, tot cu titlul Faleza timpului, în 2008); apoi germană, de fapt o ediţie bilingvă franceză şi germană Un Messie sur mesure de Rüdiger Fischer, în 2011.
Am spus că scriitoarea este încă puţin cunoscută în România, în ciuda unei realităţi mai demult consfinţite: valoarea textelor sale. Ar mai fi şi altceva de adăugat, cu o semnificaţie aparte: Bluma Finkelstein s-a născut în România, la Tecuci, unde şi-a petrecut copilăria, adolescenţa şi prima tinereţe. Cunoaşte perfect limba română, pe care o vorbeşte cu un blajin accent moldovenesc, are amintiri intacte, fermecătoare, despre viaţa ei şi a familiei, scursă în acel patriarhal colţişor moldav. De curând, în 2010, i-a fost tipărit volumul de proză La Petite fille au fond du jardin, tradus la noi, doi ani mai târziu, cu titlul Fetiţa din grădină. Am consemnat deja aceste informaţii, dar n-am dezvăluit o legătură intimă, adică faptul că o bună parte a acestei insolite cărţi se referă la cele două decenii de viaţă petrecute în România.
Grădina imensă din jurul casei din Tecuci este imaginea centrală, simbolul afectiv al cărţii. Fetiţa din grădină, localizată undeva, în trecutul discret şi în bună parte efasat al târguşorului din Moldova de jos, a scos la iveală, din adâncul memoriei, secvenţe mai ales din a ei nostalgică şi duioasă copilărie, scriind o proză densă, impregnată de observaţii pătrunzătoare asupra vieţii şi a istoriei de atunci prima etapă a comunismului în România dar le-a aşezat în alternanţă cu reflecţii acute sub forma unor poeme în proză, profunde, stranii, uneori amare sau tăioase, ca nişte sentinţe cu un aer de inflexibilitate, precum istoria însăşi. Cartea respectă, cel puţin la început, o schemă genealogică, evocându-i pe bunicii materni; apoi chipul mamei, originile şi figura tatălui, a surorii Crenţa, alte rubedenii. După care, urmând un traiect biografic, evocarea ajunge până în zilele de acum, când Bluma Fikelstein împlineşte, şi nu e puţin lucru, o jumătate de veac de viaţă în Pământul Făgăduinţei, statul Israel de astăzi. Nicăieri un evreu nu este mai puţin apărat decât în Israel, mi-a spus, în toamna trecută, în Belgia, la Liege. No comment! Plecarea în Israel, scrie ea, a fost o adevărată piatră de încercare a curajului. Însă mai bine să ascultăm vocea lăuntrică a Blumei care şopteşte în acest poem de început al cărţii: Şi-aici şi-aiurea soarele-i la fel/ bărbaţii sânt la fel femeile-s la fel/ tipografia Lui un biet copiator!/ Aceiaşi ochi aceleaşi picioare/ Aceleaşi lupte cu oasele rupte/ Aici şi peste tot acelaşi Dumnezeu de Cruciaţi/ aceiaşi epigoni în mişcătoare nisipuri înfundaţi// Ierusalim ceresc în vârful pomului pitit/ cetate convertită reconvertită urâtă iubită/ burtă înnegrită în Ţara Sfântă/ şi în final presentiment infernal.
Cu preponderenţă, substanţa cărţii este furnizată de amintiri, rezultatul scriptural fiind o autografie poetizată. Nimic surprinzător dacă ne gândim că autoarea este poetă prin excelenţă. Fraza este vie, miezoasă, îmbibată de nostalgice savori, iar informaţia este sigură, veridică, atractivă, aşa cum poate fi rememorarea participativă, discret afectivă, a propriei existenţe: Mi-s amintirile un talisman al vieţii./ În fiecare dimineaţă mă îmbrac/ în roua din copilărie/ în fiecare seară inspir la discreţie/ parfumul iasomiei de sub fereastra mea./ Copilărie măcar dacă-ai putea/ să-mi fii cârmaciul supravieţuirii.
Cu toate că nu are o ocurenţă notabilă în carte, vocabula supravieţuire a marcat atâtea destine ale evreilor din acele timpuri. Autoarea consemnează pieptiş, chiar de la bun început: Martie 1942. Solidaritate. M-am născut agăţată de acest cuvânt «solidaritate», aşa cum eram de cordonul ombilical care mă lega de mama mea. Ea nu mă voia şi avea dreptate. În 1942 numai o mamă evreică iresponsabilă putea să vrea un copil hărăzit unei morţi sigure. // Nu m-a vrut, îi era de-ajuns sora mea Crenţa. În curând vor veni să ne ia pe toţi.
Cu un an înainte, în 1941, fuseseră izgoniţi din satul unde locuiseră, Podul Turcului, mai la nord de Tecuci, îi masaseră în apropierea căii ferate, ca să-i poată oricând îmbarca pentru deportare. Tatăl, Solomon, se afla deja închis în lagărul de muncă forţată de la Târgu-Jiu. În curând vor veni să ne ia pe toţi era o frază fatidică, obsedantă, ce plutea ca un vultur pleşuv pe deasupra capetelor celor ameninţaţi, care, în inocenţa lor, ar fi vrut mai degrabă să fie duşi în Germania nazistă decât în Rusia bolşevică. Erau prada unei diversiuni: Se auzise în sat că evreii merg în Germania la muncă. Din fericire, spuneau bătrânii comunităţii, din fericire nu ne duc în Rusia! Comunismul îi speria mai mult ca Germania nazistă. Din fericire, evreii [din Moldova românească] alungaţi încă din 1941 din sătucuri au scăpat cu toţii. Sau pe aproape. Au rămas să trăiască o vreme în România, sub ocupaţie sovietică. Dar visau să plece, să ajungă în Palestina mult râvnită. Între timp apăruse statul Israel, unde puteau fi în siguranţă. Cel puţin aşa credeau, căci nici regimul comunist nu era raiul pe pământ, precum pretindea propaganda oficială. Însă a avut şi comunismul facerile lui de bine, recunoaşte Bluma, între altele, faptul că i-a obligat pe toţi să se şcolarizeze, cu mic, cu mare. Odată şcolarizaţi, bunicul, tatăl şi unchiul Blumei se dedau, cu naivitate, la politică. Episoadele în care aceştia comentează politica regimului, în care autoarea ne descrie angajamentul lor, mai mult ori mai puţin convins, debordează de un haz enorm. În proză, poeta este mucalită şi ironică fără menajamente: Cu învăţarea gramaticii şi a vocabularului impusă de statul comunist, Zeida, «bunic» în idiş «şi-a ascuţit dinţii» pe terminologia Partidului. Repeta fraze întregi cu seriozitatea demnă a unui eminent discipol al lui Karl Marx, pe care îl trata de altfel de evreu degenerat
Degeaba îi spuneam că Marx nu se mai considera evreu, el se enerva: «Mie-mi spui? Cu teorii ca astea nu poţi fi decât evreu!...» Dar, cu toate aprecierile filozofice privindu-l pe Marx şi marxismul, Avrum ştia deja să recite pe de rost poeme proletare şi chiar să intoneze imnul sovietic.
Se mai pot cita şi comenta multe pasaje din cartea Blumei Finkelstein. Poate cu alt prilej, fiindcă valoarea documentară personală, dar şi sentimentală a cărţii este lăudabilă, însă nu numai atât. Ea ne scurmă în cuibul compasiunii şi al unei solidarităţi neafişate cu oamenii simpli ai unui neam mereu năpăstuit de istorie.
|
|