Teatrul lumii, lumea teatrului
de Ioan Lascu
Despre
fenomenul teatral nu se scriu foarte frecvent cărţi. Astăzi teatrul a intrat
dacă nu în desuetudine, cel puţin într-un con de umbră, nu neapărat prin
concurenţă cu celelalte arte ale spectacolului, ci cu bulversantul şi
acaparatorul spectacol mediatic şi social-politic. Şi aceasta în ciuda
eforturilor pe care le depun oamenii angajaţi în domeniu: actori, regizori,
scenografi, manageri şi, nu în ultimul rând, dramaturgi. Teatrul acuză o criză
de sistem şi supravieţuieşte datorită unui public încă pasionat al genului. Cu
excepţia unor festivaluri cunoscute precum cele de la Bucureşti, Craiova sau
Sibiu, cu o frecvenţă cel mult anuală (Festivalul Shakespeare de la Craiova
şi Bucureşti, de pildă, are loc din doi în doi ani), cu excepţia deplasării în
provincie a unor spectacole în care joacă mari actori din teatrele bucureştene,
cu excepţia unor premiere, rare sunt sălile pline. Cu toate că în ultimul
deceniu, să spunem, secţii şi facultăţi de teatru, în special de actorie, au
apărut în multe din marile oraşe, cu toate că şi autorii dramatici par să se fi
trezit oarecum, şi aici mă gândesc în primul rând la Matei Vişniec, tradus şi
jucat aproape peste tot, la Horia Gîrbea şi Gheorghe Truţă, poate şi la Vlad
Zografi, dar şi
la revenirea în actualitate a repertoriului românesc clasic şi
a celui străin.
A
scrie astăzi despre teatru nu înseamnă numai a face cronică dramatică, totuşi
mai puţin decât înainte de 1989, când teatrul era aproape o artă subversivă, ci
şi a face puţină istorie, a teatrului, să zicem, de prin anii Ž60 încoace. O
asemenea ocazie ne mijloceşte Ironim Muntean, oferind lectorilor şi
criticii de specialitate o carte utilă, bine documentată, readucând în discuţie
şi câţiva dramaturgi mai puţin ştiuţi sau aproape uitaţi. De asemenea, cartea
conţine şi câteva evocări ale unor foşti actori sau regizori, rapeluri ale unor
spectacole jucate cu mulţi ani în urmă, dar şi amintiri personale deoarece
Ironim Muntean a acumulat o experienţă nemijlocită în urma unui mandat de şase
ani ca director al Teatrului de Stat Valea Jiului din Petroşani. Cartea se
intitulează Lumea ca teatru teatrul ca lume şi a apărut la
Editura Ardealul din Târgu-Mureş, în 2012. Titlul, care include două formule
demult clişeizate, trimite gândul înapoi, la Don Pedro Calderon de la Barca
[şi la] misterul său dramatic Marele teatru al lumii, jucat mai întâi la Sevilla în 1675. Apoi
Shakespeare contemplă scena lumii şi pe actorii ei cu un soi de melancolie
amuzată [
], îmbinând tema lumii ca teatru cu aceea a vârstelor omului în
comedia Cum vă place
. În sfârşit, Mihai Eminescu, cel care ne
povăţuieşte, în Glossa: Privitor ca la teatru/ Tu în lume să
te-nchipui./ Joace unul şi pe patru/ Totuşi tu ghici-vei chipul. Deşi, cum am
zis, clişeizate, expresiile din titlu sunt reiterate în vorbirea şi în gândirea
comună, tocmai datorită grăuntelui lor sapienţial, asemenea unor proverbe.
Cum
s-a spus deja, cartea lui Ironim Muntean are în primul rând funcţie
recuperatoare. O recunoaşte chiar autorul încă din primele pagini ale volumului
care se deschide cu un capitol intitulat fără înconjur Fascinaţia teatrului.
Format în arealul cultural Alba Iulia-Blaj-Cluj, Ironim Muntean s-a întâlnit
mai întâi cu vechea tradiţie teatrală a Transilvaniei, având prilejul de a
cunoaşte atât obiceiuri populare, teatru şcolar şi studenţesc, cât şi
repertoriul Teatrului Naţional din Cluj şi spectacole cu care veneau în turneu
mari teatre din Bucureşti. S-a delectat cu spectacole montate de regizori precum
Ion Olteanu, Constantin Anatol, Dinu Cernescu, Liviu Ciulei, iar mai târziu,
Marieta Sadova. A văzut evoluând pe scenă actori de talia lui Ştefan
Braborescu, Silvia Popovici, Silvia Ghelan, Lucia Mureşan, Aurel Giurumia,
George Motoi, Clody Bertola, Beate Fredanov, Fory Eterle, Jules Cazaban, Tamara
Buciuceanu şi mulţi alţii din generaţiile mai tinere.
Experienţa
de om de teatru a lui Ironim Muntean a fost fecundată de cunoaşterea
fenomenului pe viu, odată cu începerea stagiului de profesor de limba şi literatura
română la Petroşani, unde era în activitate un teatru de stat încă din 1948:
Existenţa Teatrului în Petroşani m-a determinat să-mi ascut antenele sensibile
pentru receptarea teatrului viu, văzut nu numai la spectacole, ci şi la
vizionări, avanpremiere, cunoaşterea directă a interpreţilor şi cu ajutorul
secretarilor literari. Iniţiat al dramaturgiei româneşti şi universale,
spectator asiduu, cronicar de teatru în presa locală şi culturală din ţară
(1965-1971), iar apoi director al Teatrului Valea Jiului din Petroşani
începând cu anul 1971, iată bogata lui experienţă. Până în 1976 el conduce
destinele acestui teatru, unde s-au montat zeci şi zeci de spectacole din
repertoriul românesc şi străin, între care au figurat dramaturgi precum: Tudor
Muşatescu, Mihail Sebastian, Liviu Rebreanu, Al. Davila, Aurel Baranga, Ion
Băieşu, Th. Mănescu, Paul Everac, Ion D. Sîrbu, Titus Popovici, Alfonso Sastre,
N. A. Ostrovski, Henrik Ibsen, Moličre. Nu au putut fi realizate reprezentaţii
cu piese ale lui Cehov, Shakespeare sau Arthur Miller, din pricina cenzurii
comuniste, mult mai aspră după Tezele din iulie 1971, emise de Ceauşescu
consecutiv întoarcerii din vizitele oficiale în China, Coreea şi alte state
socialiste din Asia. Ca o compensaţie, directorul Ironim Muntean a văzut însă
spectacole de excepţie în Capitală, după Shakespeare, Caragiale (O
scrisoare pierdută în regia lui Liviu Ciulei), Diderot (Nepotul lui Rameau
în regia lui David Esrig), Gogol (Revizorul în regia lui Lucian
Pintilie), Georg Büchner, John Steinbeck ş. a. Cu siguranţă, aventura
spectacologică a lui Ironim Muntean a continuat şi continuă şi astăzi pentru că
teatrul nu poate fi despărţit de viaţă, decât într-un mod nefiresc. Iată un
argument:
Dar
lumea este o imensă scenă de teatru pe care se joacă întreaga condiţie umană
reală, iar teatrul este spaţiul privilegiat în care se consumă viaţa
imaginară [
], prin interpretarea
actorului care joacă viaţa altora şi se joacă pe sine multiplicându-şi fiinţa
din dosul măştii.
Revenind
la cuprinsul cărţii, trebuie să menţionăm în primul rând capitolul care
tratează despre teatrul lui Lucian Blaga măşti, obrăzare, duhuri, o
parte însemnată a operei marelui scriitor, despre care s-a scris însă destul de
puţin, aşa cum se întâmplă în genere cu teatrul poetic. Ironim Muntean
analizează cu minuţiozitate, aproape didactic, piesele Zamolxe şi Meşterul
Manole, analize binevenite, ce se înscriu ca recente contribuţii la
valorizarea critică a teatrului blagian. Alt dramaturg ardelean, Radu Stanca,
originar şi el din aceeaşi zonă cu Lucian Blaga (n. 1921, la Sebeş), şi al său
teatru tragic sunt repuse în discuţie. Ironim Muntean face istorie literară,
inserând consistente informaţii biobibliografice despre unul din corifeii
Cercului literar de la Sibiu şi autor al articolului-program Resurecţia
baladei prin care se opune «purismului poetic» care a dus la o «logoree ce
nu mai spunea nimic, o producţie pură standard». De asemenea, Radu Stanca, din păcate puţin
cunoscut astăzi, sensibilitate romantică de tip livresc, a redefinit teoretic
Tragedia şi modalitatea ei scenică în perspectiva actualităţii
(1960). Autorul cărţii de faţă remarcă şi includerea în repertoriul Teatrului
de Stat Valea Jiului a piesei Dona Juana (1969), la numai un an de la
publicarea volumului postum de Teatru; de altminteri, familia poetului
şi dramaturgului Radu Stanca avea legături strânse cu Valea Jiului şi cu oraşul
Vulcan, unde a trăit doctorul Sebastian Stanca, tatăl, şi s-a născut fratele
mai mare al lui Radu, Horia Sebastian. Tot relativ la Valea Jiului, Ironim
Muntean se gândeşte şi scrie despre Un dramaturg cenzurat: I. D. Sîrbu, născut, cum bine se ştie, la
Petrila. Procedând în acelaşi mod, adică monografic, istoricul şi criticul
dramatic trece prin sită viaţa şi opera lui Gary Sîrbu, legate direct de scenă,
neuitând să citeze spectacolele realizate la teatrul petroşănean după piese de
ale sale, între care Frunze care ard şi Amurgul acela violet.
Alt
autor de teatru poetic, tot originar din Transilvania, este Ion Brad, cuprins
şi el în volum. Un dramaturg contemporan e Valeriu Butulescu, trăitor şi el la
Petroşani, căruia i se dedică un capitol referitor la teatrul de idei. Olga
Caba, Ion Mărgineanu şi Gheorghe Jurcă, dramaturgi aproape necunoscuţi, sunt
resuscitaţi în texte mai scurte, de dimensiunile unor cronici. Nu-i scapă din
vizor lui Ironim Muntean nici doi regizori, întâlniţi tot la Petroşani: Ion
Olteanu şi Marcel Şoma. Primul este cunoscut şi ca adept al şcolii germane de
teatru, iar al doilea, deşi puţin afirmat în lumea mare a teatrului românesc,
s-a remarcat prin disciplină şi tenacitate.
Cartea lui Ironim Muntean, un important document de
istorie literară a teatrului privit în secţiunea Alba Iulia-Cluj-Petroşani în
deceniile şapte şi opt ale secolului XX, este valoroasă în primul rând prin
conţinutul informativ şi prin mărturiile directe ale autorului.
|
|