Poezie
de Ioan Lascu
CU OCHII ÎNCĂ
DESCHIŞI
Norii veneau pe
jos spre muntele roşu.
Era ploaie şi o
mică întunecime
în ochii unui
copil.
Zările coborau.
Păsările rămase
mergeau
şi ele pe jos
pe sub burţile
norilor.
De jur împrejur
până departe
se cobora şi
tăcerea.
Era o pregătire
pentru final,
parcă pentru
moarte.
Şi când copiii
vorbeau
ei între ei, sau
cu norii,
sau cu păsările,
cuvintele erau
înecate în pâslă,
în zăpezile
anilor nevăzuţi,
din viitor,
din marginea
existenţei,
în adânc, în
adâncuri,
în negru şi
galben,
în humus, în
nisipuri, în lut.
VUIETUL ANILOR
ASCUNŞI
Zburau norii
peste case.
Se-auzea vuietul
lumii. Ce ierni!
Iernile venea şi
treceau.
Vuietul lumii
se-auzea
era ca la-nceput
toate se auzeau.
Unii ziceau că
bătăile inimii
se auzeau.
Gândurile nu
cântau.
Nici pasările.
Doar vuietul
iernilor
care veneau şi
treceau.
Era un cântec
al dusului de pe
lume.
Serile norii se
opreau
pe sub ferestre,
printre vreascuri.
Să treacă voiau
peste pădurile
care nu mai erau.
Nici iernile nu
mai erau.
Doar trecerea,
ca pădurile în
vreascuri treceau.
Peste inimile
din case treceau.
Trecând,
răsăreau.
Ca neaua verde
în pridvorul
morţii răsăreau.
Cântau şi
răsăreau.
De cântecul lor
lumile vuiau.
|