În 2008 a apărut Destine, a cincia carte de poezii a Iuliei Ghiţă, pe atunci directoare a Muzeului de Artă din Calafat, unde a început să lucreze încă din 1969. Debutul în poezie s-a petrecut în 2001cu volumul Fulgurări. Au urmat Patima (2003), Flacăra şi Poemele nopţii, ambele apărute în 2006. Dacă am judeca după debut şi după anii de apariţie a celor cinci volume, am putea pretinde că Iulia Ghiţă este o douămiistă. Ar fi însă o judecată exterioară, pur formală. La o lectură, fie ea şi mai grăbită, a volumului Destine, ni se descoperă o autoare destul de sfioasă, uneori temătoare, care îşi încearcă puterile în meşteşugul versificaţiei mai mult pentru a exersa decât pentru a-şi surprinde eventualii cititori prin cine ştie ce îndrăzneli tematice, prozodice sau imagistice. Efortul cel mai semnificativ ni se pare a fi acela de a se feri de stângăcii, demers care îi şi reuşeşte într-o oarecare măsură. Altminteri textele ei continuă să fie, cum a remarcat şi poetul Florea Miu în revista Ramuri nr. 1/ 2004, „scurte notaţii lirice care stau sub semnul fragilităţii şi graţiosului” şi care surprind „stările candorii, în expresii de o sinceritate dezarmantă, cu accente metaforice uneori remarcabile”. „Sinceritatea dezarmantă” din remarca lui Florea Miu e transpusă adeseori prin expresii directe, prea simple, care apropie involuntar poezia de proză. Alteori versurile ocolesc mai greu convenţionalismele şi clişeele, disponibile la tot pasul în universul comun ce ameninţă mereu poezia, ea fiind pândită şi de un eclectism al imaginilor precum în Navigatorul: „De purpură, frunţile ţărilor,/ mândre coroane,/ le vezi cum pier în amurg./ Iar cununi, de-nalte păduri foşnitoare,/ stau suverane sub aripi de foc,/ vuitoare-n genuni…” Poezia autoarei din Calafat se scaldă într-un descriptivism, altfel destul de plăcut, cel mai probabil o reminiscenţă a frecventării îndelungate a spaţiilor artistice muzeale. De altminteri, debutul bibliografic al Iuliei Ghiţă s-a înregistrat în 1998, când a publicat Catalogul colecţiilor: Muzeul de artă Calafat. Ilustrativ este în sensul de mai sus textul intitulat Culori şi imagini: „Blând cântă-n cer un înger,/ albi nori cu graţii/ stau în clar albastru;/ Merg seara oameni calmi şi gânditori,/ prin parcul devenit sihastru…// Din pomi, de-acum, frunze roşii cad,/ şi în odăi, prin geam, dansează./ Vii flăcări, dintr-un foc se zbat,/ pictând confuz năluci de pază.// Din veştede miresme, ţese un covor/ deasupra ierbii. / Ca sticla verde, în fântână lucitor,/ apare cornul lunii-n aerul ce-ngheaţă.” Un subţire abur romantic pluteşte peste aceste notaţii de un convenţionalism academic de secol XVIII.

Atracţia către imagine şi tema naturii o apropie pe Iulia Ghiţă de pastel, iar unele poeme conţin chiar ecouri din George Coşbuc, aşa cum stau lucrurile în Linişte: „Taie secera-n verziş,/ galbeni snopi şi vânt albastru;/ voci s-au stins; vechi şi sihastru// curge-Eruga, pe furiş.// Seara, drumu-ntunecat/ peste câmpul brun se duce,/ luna argintiu străluce,/ vântul sus cântă curat.” Şi dacă poeta nu l-a putut uita pe Coşbuc, tot aşa ne face să ne îndreptăm cu gândul către Alecsandri, Macedonski sau, mai rar, Bacovia. Pe de altă parte, este firesc ca la o persoană cu o educaţie clasică şi cu preocupări constante pentru artele plastice balanţa să încline înspre natură, culoare şi imagine. Una peste alta, o candoare angelică, precum cea care survine din anumite motive şi imagini, dar şi o candoare de novice, care vine din condiţia poetică, exală din versurile Iuliei Ghiţă.

Deşi aspirantă relativ întârziată la graţiile muzei poetice, Iulia Ghiţă se menţine în zona de contact, unele poeme fiind efectiv reuşite: „Nu-ţi pot vorbi decât de echinocţii/ când pescăruşii sparg vintrine-n burg;/ şi-n cioburile pline de amurg,/ nasc stele sângerii, la drumul nopţii.// E un echilibru şi-l surprind/ când se retrag cuvintele în lucruri,/ de poţi, să le atingi şi să te bucuri,/ polenul din privirea mea, ţi-e nimb. (Polenul din privirea mea). Dar de aici şi până la prerafaelitismul la care se referea cândva Ovidiu Ghidirmic mai este de străbătut o cale lungă.