– Răspuns previzibil: să ne amintim de ea ca să ne putem elibera. Să putem râde, să putem uita şi să scăpăm de o povară. Cel puţin eu, după ce am terminat de scris şi am dat cartea la tipar, m-am simţit mai liber. Scăpasem de ceva, de nişte poveşti în care otrava epocii mai era prezentă… Am spus în introducere că trebuie să ne amintim ca să putem uita. Ca să ne despărţim definitiv. Tocmai de aceea, o spun răspicat, cartea mea nu este un gest de împăcare cu Epoca, ci unul de totală şi definitivă despărţire.

– Din păcate, deşi, în mod public, există iniţiative de a conserva, discuta, diseca Epoca, deşi a existat o condamnare oficială a comunismului, rezultatele nu sunt spectaculoase. Nu atât de spectaculoase încât să contracareze nostalgia toxică din spatele convingerii unora că „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu”. Departe de mine gândul trufaş că această carte ar repara situaţia… Dar am încercat să demistific câteva afirmaţii de genul „Da, dar Ceauşescu a făcut metroul”. Nu, nu Ceauşescu a făcut metroul, amestecul lui în proiectul metroului l-a făcut mai vulnerabil, mai prost, de fapt. Nostalgia e de înţeles, şi eu sunt nostalgic al anilor 1980 pentru că eram tânăr. Dar e de neînţeles când această nostalgie se edifică pe amintiri false, provenind din falsurile propagandistice ale Epocii.

– Am trăit până la vârsta christică, 33 de ani, în comunism, dintre care 25 ani în Epoca Ceauşescu. Acum îmi e uşor să privesc înapoi şi să povestesc, cu detaşare, diverse întâmplări. Dar atunci, o spun cu toată sinceritatea, credeam că suntem condamnaţi să trăim într-un comunism fără sfârşit, credeam că istoria se va bâlbâi mereu. Nu vedeam nicio ieşire. Iar Ceauşescu părea, ca să zic aşa, din ce în ce mai nemuritor. Eram convins, ca majoritatea românilor, că după el vine Nicu. Şi ne puneam speranţele în schimbarea reprezentată de el, de altfel, Securitatea întreţinea acest zvon, că el va fi urmaşul. Chiar se spunea că, atunci când va veni el, se va da pământul ţăranilor şi se vor înmulţi barurile, cam asta era doctrina lui economică, prezentată „pe surse”. Iar perioada în care Nicu Ceauşescu a fost prim-secretar la Sibiu, menită să fie ca un fel de perioadă pilot pentru viitorul conducător, a produs şi ea fake news-uri pe care, de asemenea, am încercat să le demontez.

– Câtă vreme cenzura a fost oficială, reprezentată de Direcţia de presă şi tipărituri, situaţia era clară: îţi taie cenzura din text, după aceea tu nu mai ai nicio responsabilitate. Paradoxal, după părerea mea, cenzura s-a întărit în momentul în care, printr-un gest de falsă eliberare, Ceauşescu a desfiinţat cenzura. S-a întărit pentru că ea s-a practicat mai mult, pe mai multe paliere. Dacă înainte decidea cenzura şi gata, după desfiinţare aveai tu o responsabilitate, iar în cazul publicaţiilor, redactorul şef, apoi forul de partid. La Viaţa studenţească se mai adăuga „controlul” din partea UASCR… Nu i se spunea cenzură, erau „observaţii” care se traduceau prin tăieturi: de articole, de fragmente, de fraze şi cuvinte. E în carte o poveste a unui poet clujean care lucra la cenzură. A dat un grupaj de versuri la revista Echinox şi, când le-a citit, în calitate de cenzor, a tăiat din ele. Poate părea incredibil, dar toate tipăriturile, inclusiv biletele de tramvai sau de autobuz, trebuiau să aibă aprobarea cenzurii. Maşinile de scris erau înregistrate la Miliţie, ca nu cumva posesorii lor să scrie texte duşmănoase. Eu nu am înregistrat-o, la început din motive obiective (eram profesor la Lugoj, dar aveam domiciliul stabil în Arad, unde ajungeam doar duminica, iar duminica Miliţia nu avea program), apoi deja era periculos să merg cu ea la înregistrat, după ce am folosit-o atâta vreme ilegal… Mi-a fost teamă să nu fiu prins, tocmai de aceea, nici nu am ascuns că am maşină de scris, era la vedere. Cum să-ţi imaginezi că un ziarist scrie articole, acasă, la o maşină de scris neînregistrată?

Nu s-a vorbit destul despre alt tip de cenzură, cenzura vieţii intime, despre fenomenul care a dus la apariţia „decreţeilor” . Despre cenzura vestimentară, despre faptul că partidul îţi indica modul în care să te tunzi… cenzura nu era numai la tipărituri… Şablonul Omului Nou a umplut de răni oamenii vechi, oamenii reali, oamenii de rând.

Apropo de cenzură, mă înspăimânt când văd această reizbucnire a ei în toată lumea, această invazie de gânditori corecţi care te taxează pentru orice nu e conform cu proiectul lor ideologic. Lumea trece printr-o perioadă periculoasă pe care, având experienţa anilor ceauşişti, noi o putem vedea mai bine. Mutilarea gândirii, amuţirea vocilor non-conformiste, şablonizarea culturii îmi amintesc tot mai mult de ce am trăit noi, atunci. Ei, cum am trecut prin Epoca de aur, om trece noi şi prin Epoca Gândirii Corecte! Sănătoşi să fim, zic, dar gluma asta e cam amară.

– Şi, complementar întrebării anterioare: de ce avea nevoie Epoca de Aur de fake news?

– Epoca de Aur, chiar această expresie lipită pe perioada lui Ceauşescu, era un fake. Propaganda de partid se ilustra prin două componente: cenzura şi falsul. Fără fake news, fără raportările false din industrie şi agricultură, fără minciunile despre bunăstare, fără elogierea unor calităţi inexistente ale cuplului Ceauşescu, Epoca de Aur nu ar fi putut trăi. Dezinformarea sistematică, vehicularea unei imagini idilice a românilor, insistenţa maladivă asupra superiorităţii socialismului în faţa capitalismului sunt stâlpii acelei epoci. Supravieţuirea Epocii de Aur a fost posibilă numai prin generarea continuă a fake news-urilor. Imagini false destinate Occidentului (ambalate, cumva, mai cu grijă) şi imagini false care să convingă românii că viaţa lor e luminoasă. Ceauşescu, salvatorul Planetei, candidat la Nobelul pentru pace, imaginea aceasta a fost construită pe bani grei de statul român, cu concursul unor condeie disponibile, care i-au scris biografii false, care i-au oferit diplome. Vizitele de lucru ale lui Ceauşescu erau prezentate românilor ca mari evenimente planetare şi uriaşe recunoaşteri ale valorii lui şi, implicit, ale justeţii politicii sale interne.

– Am putea spune că fake news era un „principiu de funcţionare” pentru Epoca de Aur?

– Da, categoric. Secţia de propagandă era incubatorul fake news-urilor oficiale. Imaginile tot mai edulcorate ale familiei Ceauşescu (aici Sabin Bălaşa a fost un maestru) sunt tipice pentru cum lucra propaganda. Stejarul din Scorniceşti, Geniul Carpaţilor, Arhitectul păcii mondiale, Părintele Naţiunii nu au fost o emanaţie a unor spirite libere, a unor creatori integri, ci produsul propagandei oficiale. În Epoca Omului Nou, Ceauşescu devenise un fel de Supraom Nou. Un trimis al Istoriei! O imagine alimentată, zi de zi, de presă, de televiziune, de radio… Portretul lui Ceauşescu a invadat toate instituţiile publice ca dovadă a unei iubiri extraordinare pentru Conducător. Evident, o iubire fake, inexistentă.

– Dumneavoastră aţi produs multe fake news?

– Da, în carte este o mică antologie de fake news-uri produse de mine. Săptămânal, în Viaţa studenţească, din când în când în Orizont, în almanahuri, în programul săptămânal al echipei de fotbal Rapid. S-au adunat câteva.

– Din toate câte puţin. Eram blazat, lucram deja în presa vremii, simţeam nevoia să găsesc o breşă, o fantă, să păcălesc cenzura. Pur şi simplu mă distram de fiecare dată când întâmplări gogonate inventate de mine treceau prin sita cenzurii. Nu cred că-şi imaginau, cei de acolo, că există posibilitatea să fie duşi de nas. Ei erau atotputernici, noi, ziariştii, eram nişte slujbaşi supuşi. Mi-am asigurat, cumva, doza de adrenalină. Acum, parcă, îmi dau seama mai mult de inconştienţa de atunci, văd mai bine riscurile. Mi-a fost frică, dar o frică transformată, paradoxal, în curaj.

– Prin ce sunt diferite fake news-urile de atunci de cele de astăzi?

– Dacă vorbim de fake news-urile produse de propagandă, nu sunt mari diferenţe. Ceea ce circulă astăzi ca fake news, informaţii trunchiate, reconstruite, întâmplări inventate sau cu mesaj distorsionat, toate acestea au scopuri propagandistice. Diferenţa este că fake news-urile de atunci, de la noi, nu erau produse în libertate, nu aveai alternativă. În lumea în care trăim, încă mai avem dreptul la opinie, e drept, din ce în ce mai îngrădită de corectitudinea politică. PCR era, pentru România, corectitudinea politică absolută.

– Aţi fi putut avea, în materie de fake news fabricate de dvs., un asemenea palmares în comunism fără complici?

– Nu se putea fără. Cum am povestit în carte, am avut de partea mea câţiva complici care, în fond, au riscat la fel de mult ca şi mine închizând ochii şi publicând ceva ce ştiau că e fake news. Nu am acţionat singur: Mircea Mihăieş, Adriana Babeţi, Radu G. Ţeposu, Ioan Groşan, Ioan Buduca, Lorin Vasilovici, Radu Călin Cristea şi Stelian Tănase, iată, onorată instanţă, lista complicilor mei.

– Ce fel de poveste despre comunism spuneţi, de fapt, în Fake news în Epoca de Aur?

– Spun povestea mea, evoluţia mea printre capcanele Epocii, vorbesc despre eforturile mele de a nu mă face de râs, de a nu mă conforma. Cum am subliniat în carte, nu am fost un erou, dar nici un laş, un linguşitor al regimului, un turnător al Securităţii. Şi asta mi-a luat multă energie, mi-a provocat multe insomnii. Povestea cărţii e o autobiografie de context.

– Epoca de Aur ca fake news! Sau e mult prea puţin spus aşa?

– E acoperitor, total acoperitor. Să-l compari pe Ceauşescu, un incult, cu şcolaritate pauperă, cu profil clar de dictator, să-l compari, deci, cu Pericle, ce argument mai clar ne trebuie că totul era o făcătură? O imagine falsă, triumfalistă, acoperind o lume cenuşie, ţinută în frig, întuneric şi înfometată. Iar procesul de înfometare să-l îmbraci într-o pojghiţă pseudo-ştiinţifică numită Programul de Alimentaţie Raţională a Populaţiei. Deşi, cum totul se dădea pe raţie, alimentaţia chiar era raţională. Exista un banc în epocă, foarte bun, după părerea mea. „Dacă la noi e atât de bine şi în Occident e atât de rău, atunci de ce la noi e atât de rău şi în Occident e atât de bine?”

– Şi o întrebare „cu mantă”, care poate deriva din anterioara: comunismul românesc a fost un fake sau a fost comunism autentic?

– Chiar nu ştiu ce e comunismul autentic. Cel din URSS? Cel din China? Cel din Cuba, din RDG, din Ungaria sau din Coreea de Nord? Pentru că, în opinia mea, comunismul este o ideologie împotriva oamenilor, da, toate aceste comunisme au fost autentice, şi-au îndeplinit menirea. Comunismul a fost, adesea, matricea din care au pornit dictaturile comuniste. Dacă o „aplicare” a comunismului ca orânduire statală a adus cu sine restrângerea drepturilor şi chiar crime, atunci, acel comunism a fost autentic. Da, ce am trăit noi până în ‘89 a fost un comunism autentic, în costum popular românesc.

– (1) Poeziile lui Cassius Clay publicate în Almanahul României literare din 1986, apoi, (2) traducerea din cartea de aforisme ale lui Bud Spencer „Piedone”, în Viaţa Studenţească, şi, în fine, (3) citatele (false, evident) din scriitorii clasici români despre sport, apărute în programele de meci de la Rapid Bucureşti, cu ştampila Comitetului de partid al Municipiului Bucureşti şi semnătura tovarăşului Croitoru, bucuros că sportul e atât de bine oglindit în literatura autohtonă.

– Dar fake news care vă sunt favorite? Tot 3, să zicem...

– Am avut multe în Viaţa Studenţească, la rubrica „Lumi paralele”: 1. întâmplarea cu o familie de botanişti brazilieni mâncată de o plantă carnivoră; 2. Povestea tripleţilor care s-au căsătorit cu triplete, de mai multe ori; 3. Ştirea despre o familie de nictalopi din America de Sud care, văzând perfect în întuneric (asta înseamnă nictalopie), erau angajaţi paznici de noapte.

– În decembrie 1989 aţi pus în circulaţie vreo fake news?

– Nu, dimpotrivă, am crezut în fake news-urile cu terorişti, am fost vigilent, mi-am pus şi eu cocardă tricoloră la braţ… Am plecat spre televiziune cu primul număr din Studenţimea democrată, titlu care-l schimba pe cel al Vieţii studenţeşti. Am petrecut noaptea la tipografie… Deci, am participat la fake news, dar, de data asta, de pe cealaltă parte a baricadei, în calitate de consumator. Iliescu mi s-a părut, atunci, în primele zile, salvatorul, existau zvonuri despre el că e prieten cu Gorbaciov… Momentul în care mi s-a aprins beculeţul în legătură cu Iliescu a fost cel în care a spus: „vrem să construim o societate fără bogaţi”. Eu credeam că vom fi o societate fără săraci.

– Aţi „croit” fake news şi după ce Epoca de Aur a apus?

– Am considerat Epoca încheiată. Au început să circule făcături multe, nu mă mai interesa. Nu exista niciun risc, nici un pic de adrenalină…, dar realitatea însăşi a produs tot felul de întâmplări aproape de ideea de fake news. Voi aminti o întâmplare postrevoluţionară perfectă pentru discuţia noastră: Victor Surdu a cumpărat un tablou care s-a dovedit a fi fals, cu un cec fără acoperire! Rotunjime perfectă!

– De ce aveai nevoie în comunism pentru a „asambla” fake news?

– Am să numesc un element care nu mi se pare suficient de bine pus în circulaţie: de slugărnicie. Toată Epoca s-a bazat pe slugărnicia activiştilor (mă rog, la ei era în fişa postului), pe slugărnicia scriitorilor, pictorilor, actorilor, jurnaliştilor, televiziunii. Era concurs de epitete adăugate lui Ceauşescu, de calităţi care să-l facă nemuritor. Apoi a apărut şi Elena Ceauşescu în prim plan, şi, în legătură cu descrierea ei hiperbolică, idilică, s-au remarcat mulţi: „mamă eroină”, „savantă de renume”, „om de ştiinţă recunoscut mondial”… Spectacolele omagiale erau, şi ele, o competiţie: cine scoate lume mai multă la mitinguri, cine scrie mai frumos, din corpuri umane, Ceauşescu-PCR. Un exemplu pe care eu îl consider cel mai greţos din punctul de vedere al pupincurismului: la TVR, în comentariul la vizita unei gospodării agricole, jurnalista a spus, clar, fără echivoc: „În continuare, cei doi demiurgi au vizitat…”. Nu un demiurg, ci doi.

– Cum a fost să te aperi prin fake news de comunismul românesc?

– Nu m-am apărat, mai degrabă m-am ascuns… Mi-am creat o clandestinitate invizibilă, ca să zic aşa. Mă amuzam să văd că pot publica „grozăviile” respective nestingherit. Apoi, referitor la poeziile din Orizont, de la rubrica „Poemele Păcii”, mi se părea interesant să-mi schimb stilul, să scriu ca şi când aş fi fost altul. Să mă joc cu libertatea poetică.

– Când aţi fost cel mai aproape să o păţiţi de pe urma acestor dihănii textuale?

– La un moment dat am forţat cumva nota, am oferit o traducere din Poetul american John T. Miller, dar nimeni nu s-a gândit să traducă numele şi, deci, nimeni nu şi-a dat seama că am prezentat un Ioan T. Morar american. La semnătura traducătorului am pus Ion Şeitineanu, aluzie la comuna mea natală, Şeitin. Dădusem, cumva, cheia ca să fiu prins. Şi nu s-a întâmplat. Cel mai aproape de interzicerea rubricii „Lumi paralele” am fost chiar în momentul în care ea s-a interzis! În toamna lui ‘89, scrisesem una gogonată, cu o corabie care se întorcea din Triunghiul Bermudelor după un secol, cu tot echipajul în viaţă, dar atins de muţenie. Povestea întreagă a opririi rubrici se află în carte… Nu o dezvălui acum…

– Recomandaţi (consumul de) fake news? Îl recomandaţi în vreo situaţie?

– Acum e simplu, alegi fake news-ul care corespunde gusturilor tale, ca şi cum ai alege ce parfum, ce esenţă să aibă îngheţata ta preferată. E la alegere. E inevitabil să întâlnim fake news-uri, nu noi le-am inventat. Calul Troian e un dar fals făcut unei cetăţi credule. E strămoşul fake news-ului, cred. Am văzut printre titlurile ultimilor ani o carte de pre fake news în Roma antică! Se poate ca asta să fie o cerinţă, o necesitate a omului, să citească şi minciuni pentru a putea să aprecieze adevărul. Nu ştiu, e o presupunere. Dacă, prin absurd (sau, cum zicea Ceauşescu, „prin abstrac’”), s-ar putea stăvili fake news-urile, cum vă imaginaţi campaniile electorale? Promisiunile electorale, aceste fake news-uri de perspectivă, predictive, să zic, nu ar mai putea exista. Campaniile electorale sunt perioade de abundenţă (iar îl citez pe Ceauşescu: „abudenţă din plin”) a fake news-urilor. Se cheltuie bani grei pentru a le produce.

– De la cabinetul tovarăşului Olteanu, secretar cu propaganda la CC al PCR, a venit o solicitare în acest sens. Dar nu dezvălui mai mult, povestea e în carte. Cred că are hazul ei şi de aceea nu vreau să-l ştirbesc povestind, totul, aici. Am avut ecouri nesperate la poeziile lui Cassius Clay, grupajul a avut parte de o cronică literară hiper-elogioasă în revista Flacăra, a avut comentarii la radio. Cu astfel de ecouri, paradoxal, nu m-a cuprins frica să nu fiu descoperit, ci certitudinea că nimeni nu va demonta această poveste. Cassius Clay s-a cimentat ca poet (el scriind poezie în realitate, dar aşa, mai de boxer) şi cred că ar fi fost o pierdere pentru toţi să se afle că e vorba de un fals.

– Aţi avut pentru aceste farse textuale maeştri, „inspiratori”, sau au venit firesc, ca de la sine?

– Pentru fake news, recunosc, am citit o schiţă a lui Iosif Costinaş, în revista Orizont, cu un cioban care a devenit poliglot. Era o schiţă literară, cu aparenţa de reportaj, o schiţă umoristică. Şi mi-am spus că aş putea scrie şi eu astfel de întâmplări, mai puţin apropiate de literatură şi mai apropiate de jurnalism. În materie de poeţi şi poezii inventate, desigur, ştiam de Fernando Pessoa, poetul portughez cu cinci identităţi.

– Da, lumea în care am trăit până în ‘89 a fost, cumva, paralelă în raport cu restul lumii. În întâlnirile cu francezi (mai ales, în ultimul timp), dar şi cu alţi cetăţeni care au trăit în ceea ce pe atunci numeam Lumea liberă (azi, din ce în ce mai puţin liberă), când povestesc despre Epoca de Aur sunt privit cu o oarecare neîncredere. Sigur, există oameni de stânga care cred, ca şi Iliescu, atunci, în decembrie ‘89, că Nicolae Ceauşescu doar a întinat idealurile comunismului. După ce le spulber îndoielile, mulţi mă întreabă cum am rezistat. Şi le spun că am rezistat prin solidaritate, prin complicitate, prin lecturi fundamentale, din cărţi cu circulaţie clandestină. Faptul că aveam doar două ore de program pe zi la tv, şi acelea de neurmărit, ne-a împins mai mult spre lectură, spre dezbateri culturale underground. Aici am exemplul Cineclubului din Arad, unde, fiind înscrişi la cursurile Şcolii populare de Artă, ne adunam, aveam cadrul necesar să ne adunăm şi să discutăm liber despre curente estetice, creatori de filme şi altele.

Iar faptul că noi, din lipsa mijloacelor de a dubla filmele, le aveam subtitrate, dar cu dialogurile versiunii originale, ne-a familiarizat cu limbile străine. Am făcut, la o scară largă, în puşcăria largă a Epocii, ceea ce au făcut intelectualii închişi în puşcării grele: au învăţat, au discutat, şi-au povestit lecturi fundamentale, au fost solidari şi au luptat situându-se într-o lume paralelă.

Am trăit într-o lume paralelă de care partidul s-a temut, iar Securitatea a supravegheat-o. Dar şi despre asta, cum s-ar zice, „mai departe scrie-n carte”.