Fiecare om e primul care iubeşte şi singurul care moare

eu sunt primul care iubeşte şi singurul care moare

în ambuscada asta

tot înaintez

ca într-o bulă de aer strecurată în venă

asfixiind-o

perfecta balanţă

îmi mai iau pulsul îmi ascult excesele

atât am deprins.

De prea obosită depărtare

mi-am căptuşit privirea cu vată cu pluş

s-o las să lâncezească în lacurile astea secate

fără să se zgârie şi

fără să zgârie nimic –

ca-n camerele de hotel:

pliantul pe noptieră

micul frigider cu sticluţe de alcool şi suc

esenţele drămuite şi memoria salubră

şi de ce nu – îmi ziceam – mă convingeam că aşa trebuie să fie

aici

să tot hălăduiesc

(cu ghidul Michelin în mână

răsfoindu-l după morţi – căţărându-mă cu el ca întunericul

prin pământ)

eu voyeur-ul şi privirea mea

dar mai erau acei oameni

aveau privirea zimţată şi ochiul aricit

să jumulească de pe lucruri (ori de pe ceilalţi)

vreo plagă – să se cuibărească înăuntru

în locul acelora să spună

Eu sunt –

în şapte zile a fost creată lumea

cu şapte zile lumea se îndepărtează

se tot îndepărtează.

Ajungi să stai într-un cuvânt (mai mult timp)

şi nici nu ştii ce înseamnă el viaţă sau moarte iubire sau dezmăţ

dar stai aşa mutilat: şi nici asta nu ştii: de un braţ sau de-un picior

şi numai cu maxilarul care să-ţi capseze cartela aerul

semn că şi azi ai trăit!

şi-ţi zici că vine ea Ziua Aceea

când te vei duce la grămada de fier vechi

să scormoneşti acolo

după vreun membru – o bucată din vreun tanc

doar cu un număr pe ea şi cu o pată de rugină –

să-l potriveşti de trupul tău

să clăteşti pata de rugină în oracolul de carbon 14

anul secunda cuvântul inima

ţipenia ta ţipenia celuilalt.

Şi totul din vina unei glume.

Osândit să-mi ascult râsul. Râsul meu! O formă de viaţă bacteriană.

O emani în afară şi ea absoarbe de acolo câte ceva – apoi

coboară iar înăuntrul tău şi

îşi depune oul fatal al lumii.

Iar când oul cloceşte – da capo! – din nou ha- ha-ha!

Şi când te gândeşti că odată

împotriva melancoliei erau prescrise cure cu

lapte de mamă! Dar împotriva râsului ce-ar trebui băut?

Ar trebui un leac şi-mpotriva umorului care

te face să le suporţi pe toate

să treci peste toate

când singurul lucru pe care l-ai vrea

e să te dizolvi

în porii acelui burete cu oţet.

Ca în sfârşit să fii sărutat de acele buze!

Şi despre ce să mai scrii

s-a scris totul: s-a scris despre Tot – despre acea

rasă de dincolo de retină – imobila flamă – pe care degeaba încearcă

gene groase s-o aţâţe s-o extermine

s-a scris şi despre nimic – şi despre ce-i relativ

să scriu deci despre mine?

dar şi asta s-a făcut şi în fond biografia mea e ca al celorlalţi

(o cronologie de nu-uri

o probabilitate iscată în inimă

năpârlind-o)

eu sunt doar o clonă

în materialul meu genetic se găsesc şi păsări şi gâze şi frunze

ele visează căldura

primăvara alunecă din eprubetă

şi scapă! –

într-un alt pământ dintr-un alt sistem solar dintr-o altă Cale Lactee

a unei lumi posibile în care

ploaia te bate uşor pe umăr

îţi şopteşte numele intim.

M-au proiectat aşa:

să fiu eu însumi (un fenomen al

ştiinţei spun ei)

şi tot ei spun că asta ţine de măsură de o eficientă distribuire

a eului meu

(nu e cum se credea – să fii tu însuţi legat într-un cocon – sufocat în el)

ci să fiu însumi şi tuturor lucrurilor să-mi transmit eul

pe post de raison d’ętre sau

nebunie (de fapt totuna)

tuturor pietrelor firelor de iarbă tuturor copacilor – eul meu

şi ei în acest timp observă şi notează în carnetele lor

cântăresc piatra goală şi cântăresc piatra-eu

notează diferenţa

iar eu mă transmit dram cu dram uncie cu uncie livră cu livră

către lucrurile din jur – şi cu fiecare dram uncie sau livră

ei raportează

cât cântăreşte insomnia

Dar se întâmplă că dup-o vreme

piatra-eu

îşi schimbă consistenţa şi n-o mai recunosc

degeaba o strig o numesc o chem

şi chiar când ei încearcă s-o repună pe cântar

ea explodează –

atunci mă retrag în acvariu şi

adorm întrebându-mă

când îmi va coace plămânul anti-materie

să pot numi orice lucru tu?...

(însă acest experiment nu e-n proiectele lor)

celălalt devine un tabiet

iar ţie ţi se aduc toate obiectele lui

toate organele somnului împreună

le aşezi într-o ordine (a gândi – a dispărea sau a fi el – a fi el însuşi)

şi te întinzi alături

poziţia fetus

te mai trezeşti doar atât cât să-ţi speli de pe mănuşă

precizia de chirurg.

Aceeaşi cagulă –

plouată tocită soioasă –

şi suntem mulţi sub ea şi niciodată nu ştim

când vreunul dintre noi va striga mai tare sau

va tăcea mai încăpăţânat

şi atunci drept pedeapsă:

gura sa răsturnată peste capetele noastre –

ca un ecou de balenă –

şi uneori mă întreb de unde acest joc

să ţii fălcile unui om nimb în jurul tău

şi obiceiul nostru

să mai tragem de un fir

nimbul se deşiră

laţul se strânge

speciile noastre se încrucişează în acelaşi

cuvânt mutant.

E doar un mod de-a fi exact cu tine însuţi –

îi răspundea tânărului din faţa uşii.

De când soţia lui murise (patru ani) în fiecare zi

acela venea la uşa lui – raporta – şi pleca. De patru ani în fiecare zi

pe aceeaşi bicicletă – acelaşi mesaj – ora exactă –

doisprezece zero trei –

înscrisă pe ecranul ceasului-pulsar expus în catedrala oraşului din apropiere

„căci se spune că acest ceas ar avea cea mai mare precizie şi

c-ar fi primul care măsoară timpul prin emisii radio din afara planetei

de undeva (ani-lumină!) unde o stea dispare

sau ceva în genul” îi explicase tânărului.

Apoi dintr-odată n-a mai venit. Bicicleta n-a mai apărut.

Doar ceaţa groasă cât un pumn de frivolităţi.

Şi nici un alt om – nici măcar o umbră primprejur

s-o întrebe s-o roage să se ducă să-i spună – el să fie – cu sine însuşi.

Dar când doisprezece zero trei? Fusese era va fi? A fost vreodată?

„Toate celelalte ceasuri se pot înşela – iar noi zărim de fapt doar

prea-târziul nostru – o permanentă umilire –

straturi de linii cruste de linii: cum ele acoperă trupul şi

braţele şi sânul şi am zice că astea-s trupul şi braţele şi sânul dar nu –

doar cruste de linii peste rana vie care e sânul unei femei.

Oricând ai întoarce capul – femeia

tot mai îndepărtată în pielea sa”

iar în casa lui ceasurile-şi dădeau ochii peste cap

ajungeau la doisprezece zero trei

şi tot de-atâtea ori femei apăreau cu chipul soţiei lui – şi tot atâtea cât ceasurile –

trupuri siluete dungi – goale! – prin casă

pe scări în fotoliul ei pe patul lor –

ca o caligrafie a morţii – „vulgară!” îşi spunea

vulgar cum

atâtea cicatrici şi purulenţe întărite tot cresc şi cresc şi se expandează –

şi cum cresc

ele ne digeră încet încet punctul alb al

ochiului

îl micşorează îl încordează:

punctul alb al privirii până când –

implozie!