| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziide Ioana DinulescuUmbrela bulgărească Trece pe lângă mine indiferent. Priveşte în urmă , dar se preface că nu mă zăreşte. În stânga, în dreapta, se uită pe furiş. Acolo unde sunt eu cea adevărată ţinteşte cu umbrela sa bulgărească. Exotic colorată, înzorzonată cu maci roşii şi verzi, cu fructe de măceş, cu porumbe, de parc-ar fi umbrela de soare a femeii care se scălâmbăie o dată la o mie de ani, în oglinda mea din baie. Ţinteşte peste umăr, ţinteşte de la şold, ţinteşte din toate unghiurile prăfuite , din toate cotloanele smerite, el ţinteşte spre mine cu umbrela lui bulgărească. (04.09.2013) Trecătorii din oraşul ploii Imbecil, victorios, secolul se rostogoleşte cu surle şi trâmbiţe de carton spre finalul comediei. Est-timp ploaia continuă să cadă vertical şi democratic pe umerii trecătorilor grăbiţi din oraşul ploii. Cetăţeni grăbiţi să ridice cortina la teatru, să tragă pe sfori craniul lui Yorick, să-l înalţe la ceruri pe Falstaff, să-i ascută sabia lui Hamlet, ba chiar s-o îmbrâncească nerozi în samovarul transsiberianului, pe Ofelia. Est-timp poetul Lucian se oglindeşte narcisiac în valurile moldave ale Bahluiului, îşi taie degetele (harşt! harşt harşt!) de la mâna dreaptă. Simultan, se leapădă de poezie ca de pielea de sagri care i-a mărunţit viaţa toată , îşi face curaj şi evadează adolescentin din alcovul hetairei bătrâne, care i-a desluşit abc-ul ploii şi vântului de pripas din oraşul trecătorilor grăbiţi, la Baaad, în copilărie. Supravieţuind împreună Eu şi Ea supravieţuim împreună de două mii de ani şi mai bine. Eu şi Ea ne jucăm de-a eternitatea, la două mii de Podişuri Tibet şi mai bine, la o palmă de loc de Cimitirul Eternitatea din Iaşi, oraşul moldav unde eu am prieteni buni printre poeţi şi nevestele lor tot mai tinere, tot mai frumoase cu fiece secol care divorţează de mine fără testament. Fără să-mi lase şi mie o literă de aramă căruntă, un abecedar fără coperţi, o străduţă cu tei pregătiţi să înfrunte eroic iarna care vine. Supravieţuim împreună: eu cu literă mică, Ea cu literă mare. Mă bate un gând/ un vânt străin în faţa acestei nebune coli de hârtie: că Ea mă va călca în picioare curând pe mine. Eu, care am purtat-o în spate ca pe un căţeluş orfan, abandonat printre blocuri, ca pe o rădăcină proaspătă de Rosa Canina, ca pe tratatul universal de poezie. Presimt în această după-amiază ploioasă De trei iulie, că Ei nu-i va fi milă de mine nici la judecata de apoi. Mă va strivi sub călcâiele-i cazone, apoi va râde în hohote şi va da autografe sublime, tatuându-şi sub voalurile fumurii pe fesa atângă, pe fesa strâmbă numele meu de poet. Scara poetei Era o zi de toamnă atât de senină şi frumoasă că părea o minune anapoda ca naşterea zeiţei Atena din coapsa tatălui său. Navigam pe străzi desfundate , cu asfaltul crăpat, drapată de o rochie nouă, din mătase fluidă, aproape lichidă, punând la grea încercare atenţia bărbaţilor sastisiţi din orăşelul meu. Habar n-aveau ei că eu sunt poetă şi, în acea zi senină de toamnă, aveam de gând să-mi cumpăr o scară de argint. Obosiţi ca nişte miri de mucava înainte de nuntă, bărbaţii din orăşelul meu îşi contemplau chipurile în oglinzi prăfoase, rătăceau, sastisiţi fluturi de molie, în plasa propriilor destine de mucava. Est- timp eu navigam pe străduţe liniştite, miraculoase, cu sânii mei feciorelnici alintataţi discret de rochia mea nouă din mătase fluidă. Văduvă trandafirie, iubită a nimănui, defilam cu o scară de argint în braţe în umbra marilor copaci, morţi înainte de a fi semănaţi. Puiul cucului în cuibul meu Vara întreagă am aşteptat cu genunchii la gură, să se întoarcă singur-singurel puiul cucului în cuibul meu. Fluturam împrejur vălurile Văduvei trandafirii, mă încoronam cu chipul ei suav, ca într-un giulgiu de Torino mă adăposteam, ca într-o piele de sagri. Mă văluream desenând în oglindă portretul lunii aprilie, care trecuse demult pe la tâmplele de azur ale casei mele. Trecuse, vai, şi luna iulie, alintată, răsfăţată ca o femeie de jumătate de veac, care n-a râvnit niciodată la bărbatul vecinei sale. Stăteam în pragul casei cu genunchii la gură, aşteptând ca într-o bună zi, de 3 iulie, anno Domini, puiul cucului să se întoarcă singur-singurel, răsfăţat şi alintat, în incubatorul creierului meu incendiat. |