Un istoric literar de tip lansonian a fost Şerban Cioculescu. Severa onestitate pe care o reclama francezul e la ea acasă şi în întreaga operă a românului. Dar a fost nu numai un spirit rigorist, ci a avut mult şi din Sainte-Beuve, cum bine a observat G. Călinescu. (E, de fapt, o sinteză ŕ la roumaine a celor doi, cu atât mai uşor de realizat, în condiţii specifice, ca să zicem aşa, cu cât sunt de decelat şi câteva continuităţi între cei doi mari autori francezi.) Expunere clară, filologism, chiar nuanţe de scientism, pe de o parte, excedare a graniţelor literaturii, instinct causeur, nonconformism, invenţie, biografism expansiv, de cealaltă: excesele ambelor părţi sunt oarecum aduse la ordine. În Dialoguri literare (1987) armonizarea tendinţelor pare să-şi fi găsit un bun teren de manifestare. Sunt texte dialogate, publicate în anii şaptezeci şi optzeci, cele mai multe în revista Ramuri, în care protagoniştii (Eudoxiu şi Învăţăcelul) discută despre cărţi. Multe dintre articole sunt cronici literare deghizate sau, mai larg, cronici de carte, pur şi simplu. Promptitudinea semnalării apariţiilor e a criticului literar, dar felul tratării ţine, clar, de istoria literară: Eudoxiu nu prezintă cartea, ci pleacă de la ea, căutând cu voluptate şi găsind cu plăcere (care nu e textului, ci a autorului) analogii, amintiri, reflecţii, parcurgând momente începând cu literatura cronicarilor până în stricta contemporaneitate. Învăţăcelul nu-i ridică probleme lui Eudoxiu, ci numai mingile la fileu, îl aprobă aproape în permanenţă, nu prea are personalitate. (Totuşi, citează din Bachelard, ceea ce Eudoxiu nu ar face, probabil, nici sub tortură.) Iar învăţatul fericit e un fel de tiran moale (sau benign, cum zice Jonathan Coe despre romancier), căci el decide tot, temele, cărţile discutate, lăsându-l, din când în când şi pe celălalt să aibă, aşa-zicând, iniţiative, tachinându-l în permanenţă. Învăţăcelul ar ipostazia vârsta curiozităţii tinereşti, a unui Cioculescu necopt şi cam pripit, dar de fapt e o fantasmă reprimată a ignoranţei inocente de oriunde şi de oricând. Până la urmă, se impune orice decide Eudoxiu, căci e nu-i aşa? mai învăţat, mai auctorial şi mai în vârstă. Dacă ar fi fost şi mai deschis, s-ar fi lăsat contrazis mai mult şi i-ar fi conces Învăţăcelului ceea ce ştia el la vârsta pe care o avea, alta ar fi fost disputa de idei. În orice caz, această formă de dialog, deşi înviorează certamente lectura, e un fel de a juca şah de unul singur. Cartea e, în consecinţă, şi un autoportret en miettes, al autorului la senectute, conţinând admirabile febricitări, dar şi delicate incomprehensiuni, un fond raţionalist de care nu se dezice deloc, dar care îl şi limitează, în unele momente drastic. Eudoxiu e ghiduş, caustic, gâdilicios (adică nesuportând elogiul în exces), foarte documentat, incomparabil în materie de mică istorie literară, dar foarte în priză şi cu ce apărea în domeniile care îl interesau. Şi acestea nu sunt puţine: în afară de istoria literară propriu-zisă, sunt comentate cărţi de istorie, de medicină, aviaţie, etnografie, folclor, lucrări de referinţă. Multe caracterizări sunt reuşite: despre Umberto Eco spune că e deschis ca opera literară, iar despre Mircea Eliade: Mi-a luat-o înainte, şi în viaţă şi în moarte, deşi era cu cinci ani mai tânăr decât mine.. Cel puţin în materie de istorie literară, bucuriile se ţin lanţ: memorabile rămân, de pildă, ca urmare directă a felului în care le prezintă Eudoxiu: consemnarea volumului de corespondenţă a lui Ion Barbu, dubla reeditare a istoriei călinesciene (căreia acum parcă îi găseşte mai puţine cusururi; mai mult, atunci când se lasă contaminat de călinescianism, e mai mult decât retenibil: Clasicul e un briliant cu n feţe, toate la fel de strălucitoare.), reportajele de front ale lui Sadoveanu, memorialistica discretă a lui Alexandru George, evocarea lui V. Voiculescu. Şerban Cioculescu interferează de multe ori memorialistic cu autorii comentaţi, ceea ce nu înseamnă că îşi contaminează şi ideile, căci: Piatra de încercare a criticului vrednic de acest nume este judecata dezinteresată şi nicidecum bazată pe reciprocităţi. E. Lovinescu a corespuns exemplar acestei condiţii esenţiale. N-a avut idiosincrazii.. E şi o formă de eficienţă subtilă, căci, pe măsură ce se apropie analitic de o temă sau de un autor, încearcă aproape automat să se şi obiectiveze în raport cu ţintele, să se impersonalizeze prin îndepărtarea sintetică. Nu e mai puţin adevărat, totuşi, că cele mai reuşite pagini ale acestui volum sunt cele pur memorialistice: foarte puţine, dar şi foarte dense. Cioculescu a rămas până la sfârşit un critic cu o enormă (şi incomprehensibilă) anxietate faţă de literatură: nu faţă de comentarea ei (unde se simţea ca peştele în apă), ci faţă de scrierea acesteia. Ce-i drept, o undă convenţională (dar niciodată superficialitate) a gândirii critice străbate cam tot ce a scris Şerban Cioculescu, un autor cu mari posibilităţi, dar şi cu autofrenaje (unele greu explicabile) la fel de mari: poate că, în bună tradiţie lansoniană, a crezut că limitarea drastică a perimetrului (cercetării, expunerii, expresivităţii) e cea mai bună soluţie. Cu toate încercările de spectaculozitate, unele nelipsite de efecte, stilul lui critic are şi ceva tern, dăscălesc, predictibil. Cartea nu e marcată de maleficiile cunoscute ale perioadei. Autorul are dreptate să susţină: Am fost şi rămân partizan al libertăţii de gândire şi adversar hotărât al intoleranţei şi fanatismului, căci dialogurile acestea respiră într-o atmosferă relaxată, aproape senină (vezi şi pseudonimul asumat, care comunică plăcerea de a împărtăşi ceea ce ştie), deloc inhibată, fraza cu pricina fiind chiar un indice al acestei conduite a lecturii, pe care o recuperase din interbelic şi pe care reuşise să o îmbunătăţească, în condiţiile date. Şerban Cioculescu ajunsese un patriah respectat (Învăţăcelul face chiar risipă de respect) al criticii şi istoriei literare, temut ca profesionist imbatabil şi emulat discret, căci era unul care îşi putea expune aproape toate ideile, într-o bine temperată independenţă de spirit. Montaignian, nostalgic al clasicismului şi clasic în viaţă (în plină premodernitate comunistă), a fost, într-adevăr, o natură eudemonistă: fără trucaje, fără ifose, dar şi fără stil.