Poeme
de Ion Georgescu
Geneză
Mă vreau, a zis
la-nceput Dumnezeu,
Într-un colţ de
aleasă grădină,
Dar nu sunt nici
flori, nici fire de iarbă,
Nici colţuri de
stele să scapere-n tină
Un strop de
lumină.
Se-ntreba,
De unde să vină
Stoluri de
păsări pe zări
Şi norii mereu
călători?
Îşi zicea, Sunt
singur cu Mine, doar Eu,
E atât de urât,
e aşa de-ntuneric
În haosul acesta
al Meu!
Mă gândesc mereu
la frumos
Şi visez
neîncetat armonii
Acum la-nceput,
în vremea dintâi.
N-am mamă, n-am
tată
Şi încă n-am
fiu,
Pământul stă-n
beznă, e gol şi pustiu.
Mă mişc agitat
peste ape,
Nestăvilita
lumină, în sufletul Meu
Cu greu mai
încape.
Dar iată, din
Cerul în care
Se nasc melodii
din marele cânt,
O smulg şi-o
arunc cu putere.
Pe-ntinsul şi
asprul pământ.
Prea blândă
Lumină, prea crudă Lumină,
Făptură
cerească, din Mine te-am rupt,
Cu mine împreună
vei fi,
În veci de
vecii,
Mereu şi mereu
curgătoare
Din nesecate
izvoare!
Aşteptarea la
barieră
E o barieră
ce spune ca
orice barieră
opreşte trecerea
peste lunga şi
sclipitoarea
cale ferată ce
vine de undeva
şi undeva se
opreşte şi fără odihnă
se-ntoarce,
precum inima călătorilor,
la înaripate şi
tandre chemări
răscolite prin
pietrişul prundişurilor
de neprevăzutul
destin.
Tulburătoare
aşteptare la barieră,
trec
fulgerătoare luminile trenurilor
înfruntând nopţi
şi zile purtătoare de timp
înfricoşat de
găurile negre flămânde;
trec clipe
albastre fugare,
lanţ de adâncimi
şi de piscuri de gheaţă,
barierele stau
în calea călătorului nărăvaş,
semnalul orb
amestecă totul
în marele şi
golul nimic.
Stă scurt şi
şoptit bariera,
Clipind uneori
dintr-o stea.
Moara părăsită
Îmbătrânită
într-un
cot de râu
înverzit de alge,
lacome alge,
înghiţitoare de linişte,
mătasea broaştei
dansând sub
ramuri de sălcii
plângătoare uitate de ani,
mândră cândva,
moara părăsită
stă la sfat cu
umbra morarului surd.
Pe-nserat, le
place să spună duios
taine
înfăşurate-n uitare şi vis
despre povara
sacilor gemând de grăunţe
prefăcute în
pulberea Căii Lactee.
Nişte lilieci
agăţaţi de
grinzile podului întunecat
ciorchini
înaripaţi, ascunşi
în păienjenişul
albit de făina de odinioară
îl aşteaptă
somnoroşi pe Alphonse Daudet
să le citească
iar din Lettres de mon moulin.
Prin galerii
antice subterane,
câţiva şobolani
înfometaţi şi orbi
târăsc firul
Ariadnei fără sfârşit
visând lumina
pierdută etern;
nu mai cred în
poveştile colorate,
poate doar în
istoria caprei lu moş Savin,
mâncată de lup
de dorul libertăţii
şi în planul
ascuns al emigrării forţate
când umbra
morarului surd,
scuturând
luleaua de cireş,
iese pe înserat
în pragul vremii tocite
căutând în zare
carele trase de boi
şi sacii lor
grei prăvălind boabe de aur
în gura
înfometată mereu
a zmeului cu
dinţi de oţel.
Drum cu pulbere
Drum ce începe
cu pasul dintâi
către larg,
drum ce se
termină în alt pas
sau visător în
alt gând,
gândul drumului
scurs
fără zgomot în
mare clepsidră,
sufocat de colb,
beat de soare,
nesfârşitul
drum, destin călător
până în inima
roşie a orizontului
pe care nimeni
nu l-a prins în laţ,
legănat în apus
de roze amăgiri
şi ademenitoare
nostalgii.
Drum răscolit
de picioare
desculţe,
nenumărate
picioare înecate
în pulberea
gălbuie irizată
de lumina
sfinţilor călători către rai,
măcinată de
potcoavele cailor,
de oştirea
turmelor înfometate mereu,
de roţile
carelor cântând hodorogit;
încotro,
călătorule, unde
ţi-e dorul rămas
fără semn
prin ierburi
înflorite cândva?
hai înainte! dar
unde
e-acel înainte
prin pulberea caldă?
Cu pasul voinic,
cu pas ostenit,
cu gândul agăţat
de punctele cardinale,
cu visul pus
într-o veche desagă,
oriunde se poate
porni către zări,
spre albastre
zări de credinţă;
înainte, în
oricare grai
cu un singur pas
se porneşte
oriunde
te-aşteaptă lumina din far
ducând spre un
vârf de Carpaţi,
spre coliba
magică din preerie a unchiului Tom,
spre iarba
mojicului din stepa cazahă,
către oriunde
tot înainte se cheamă,
cu pasul, cu
visul, cu gândul,
călătorule, pe
drumuri cu pulbere!
|