Putea fi evitată experienţa comunistă?
de Ion Militaru
Întrebarea
este: trebuie ferită orice construcţie ideală, de tipul cetăţii lui Platon, de
confruntarea cu realitatea?
Ambele
aparţin aceleiaşi lumi. Ca atare coexistă, într-un fel sau altul, se
intersectează, iau act reciproc de ele însele. Oricât s-ar vrea, ca realităţi
sincrone se ştiu.
Întrebarea
vizează mai mult decât simplul act de consemnare a prezenţei. Dată fiind natura
diferită a fiecăreia: prima este un proiect, un model de existenţă, a doua
fiind existenţa efectivă, ceea ce se întreabă este cum poate coexista un model
cu realitatea fără a se impune acesteia? Sau cum poate coexista realitatea cu
un model fără imitarea lui?
Nu
e pace sub măslini,
adică nu e pace atâta vreme cât un proiect şi o realitate sunt sincrone.
Tensiunea este deschisă, solicitarea de modificare devine explicită.
Mai
de parte este o chestiune de gradaţie: până la ce punct trebuie avansat în
confruntarea cetăţii lui Platon cu realitatea? Ceea ce poate fi subînţeles de
cele mai multe ori nu este! ar consta în ideea că nu până la capăt. În
confruntarea cetăţii lui Platon cu realitatea, adică în confruntarea unei idei,
a unui proiect, a unui gând sau a unei filosofii cu realitatea, nu este de mers
cu necesitate până la capăt. Există puncte de oprire, de retragere sau,
fericite situaţii! de avansare.
Istoria
prezintă exemple de experiment nefericite. Puteau fi ele evitate? Putea fi
evitat social-naţionalismul german? Dar comunismul?
Dacă
răspunsul este sceptic, de felul: nu puteau fi evitate, se face din istorie
tărâmul fatalităţii desăvârşite: ajungem victime în mâna unui destin ale cărui
chei nu le deţinem. Pentru veşnicie suntem sub vremi,1 biete victime ale unor voinţe oarbe. Viaţa
însăşi devine, în perspectiva fatalităţii, biologie fără libertate.
Dacă
răspunsul este, invers, puteau fi evitate, subiacent întrebarea devine: cum?
Înclin
să cred că a doua variantă a răspunsului este cea validă. Pentru a ilustra
posibilitatea unei asemenea variante, cazul comunismului este mai mult decât
ilustrativ.
Comunismul
putea fi evitat. Pentru aşa ceva, nu experienţa post-factum este de invocat
epistemologic, ci anumite date anterioare acesteia.
Există
ceva care putea să prevină că proiectul comunist nu este viabil. Este vorba
despre aşa numitele falanstere, derulate într-un număr suficient de mare
pentru a constitui un fenomen semnificativ. Petrecute de-a lungul întregii
Europe, din industrializata Anglie şi până în agrara Românie, falansterele au
propus şi ilustrat modele de comunităţi organizate după principiile
comuniste.
Anterioare
lui Marx care, se ştie, a preluat liniile generale ale ideii comuniste din aşa
numiţi socialişti utopici, falansterele au fost promovate de figuri
dintre cele mai diferite, devoţi ai uneia şi aceleiaşi idei. Ele nu au fost
ceva nesemnificativ într-o lume agitată de unul şi acelaşi deziderat. Suficient
de cunoscute, falansterele puteau fi mai mult decât ceva exotic. Ele
puteau furniza material de cercetare a modalităţii în care una şi aceeaşi idee
nu putea să aibă succes în mare, când, în mic, eşuase.
Pentru
o gândire politică riguroasă era de văzut în ce măsură datele puteau furniza
consecinţe diferite prin aşezarea pe o scară mărită. Dacă un set egal de
principii economice, politice şi sociale era susceptibil să dea anumite
rezultate prin aplicarea la o scară redusă a comunităţii, ce anume se schimba
prin aplicarea aceloraşi principii la o scară mai mare? Este întrebarea cea
mai semnificativă prin care o gândire responsabilă putea gândi a priori comunismul
întrebare istorică fundamentală.
Analiza
dinamică, rezultată în urma observării empirice pentru primul caz, teoretică
pentru cel de-al doilea, putea să scoată în evidenţă rezultate de factură
istorică majoră.
Or,
cel dintâi rezultat al aplicării ideii comuniste, în mic, pentru o comunitate
restrânsă (în Anglia, Robert Owen a strâns în experimentul său industrial
câteva mii de persoane) a fost un eşec. Putea fi altfel, prin aplicaţie la o
scară mai amplă, finalmente la scara întregii planete?
Mai
mult decât atât, un asemenea experiment era ceva analog situaţiei din ştiinţe.
În condiţii de laborator ceea ce într-un anume sens înseamnă la scară mică!
ştiinţele joacă la o scară redusă ceea ce se joacă la o scară extinsă.
Ştiinţele puteau fi un exemplu încurajator pentru luarea în atenţie a unei
situaţii similare.
Faptul
că nici una dintre cele două situaţii nu a fost luată în calculul politic din
secolele imediat următoare arată cum gândirea politică este puţin dispusă să
frecventeze situaţii de natură ştiinţifică, pe de o parte, iar, pe de altă
parte, este puţin dispusă să înveţe din propriile preludii, din politica în
mic. Autismul politic care se desprinde de aici a fost situaţia concretă a
politicii ultimelor două sute de ani. Din el au pornit toate evenimentele
istorice, socotite catastrofale, adică de neoprit, în virtutea aceluiaşi mod de
a gândi politicul autonom, autist, închis în sine, de nezdruncinat.
Prin
extensie, se capătă răspuns la mai vechea preocupare dacă experienţa este aptă
să fie sursă de învăţătură, dacă învaţă comunităţile ceva din istorie (istorie
un nume pentru experienţa lărgită a comunităţii!) sau dacă aşa ceva este
valabil doar pentru indivizi.
Pe
cazul istoriei ideii comuniste, dacă istoria învaţă ceva din propria
experienţă, răspunsul nu este decât negativ: ţinând cont de faptul că
experimentele de tip falanster nu au fost luate în consideraţie, ba dimpotrivă,
prin vocea autorizată a lui Marx, au fost ridiculizate, istoria nu a învăţat
nimic. Mai mult, ţinând cont de faptul că privirea i-a fost blocată pentru
cazuri similare de natură ştiinţifică- se poate observa scăzutul grad de
disponibilitate pedagogică al politicii. De aici răspunsul pentru întrebare: putea
fi evitată experienţa comunistă? Putea, însă nu a fost!
1 Miron Costin nu este până la
capăt sceptic cu privire la supunerea sub vremi. Că nu sunt vremile sub om,
ci omul e sub vremi arată o situaţie de circumstanţă. Aşa este acum. Se
ştie însă că este posibil şi invers: să fie vremile sub om. Altminteri,
dacă prima parte a propoziţiei era de ordinul fatalităţii, nici prin minte
o situaţie de al doilea fel nu ar fi putut trece.
(Fragment din volumul Critica raţiunii avare, în curs de apariţie la Editura Academiei
Române.)
|