Dumnezeu joacã zaruri? (pariul lui Faust)

Nu creştinismul a fost religia care să tolereze sau să găsească un sens, fie şi ludic extrem, jocurilor de noroc. În orice formă a lor, exerciţiile care să pună pe seama terţilor aşteptarea, bucuria sau recunoştinţa, nu aveau cum să fie agreate într-o religie al cărei Dumnzeu se declară, El Însuşi, Un Dumnezeu gelos.

Cu atât mai mult cu cât jocurile de noroc ar putea antrena parteneri, mulţime, comunitate, ceva de felul pariurilor individuale sau colective. Nimic nu trebuie să ia forma pariului: nici bunurile, nici viaţa, nici viitorul.

Şi totuşi, în fiinţa sa profundă creştinismul a avut de-a face, pe secţiunea Vechiului Testament, cu un pariu în toată legea (în toată legea, vrea să însemne în acordul Celui ce dă legea, a Celui ce învaţă şi legiferează, a lui Dumnezeu Însuşi!)

În însăşi inima Vechiului Testament există Cartea lui Iov al cărui subiect este pariul. Obiectul: testarea credinţei iubitului supus Iov, că nu este nici nici unul ca el pe pământ fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău.

Cartea lui Iov desfăşoară o viziune panoramică în care Dumnezeu îşi priveşte şi apreciază creaţia mulţumit de Sine, aidoma pe măsura primelor zile ale facerii. Este ca o dare de seamă pe care îngerii o dau Domnului, în rând cu Satan. Şi pe nici unul dintre îngeri nu-l întreabă Dumnezeu despre starea lumii, în afara lui Satan. Lui îi adresează Dumnezeu întrebarea De unde vii?

De unde putea să vină cel al cărui rost era să piardă ceea ce putea să piardă, adică din lumea largă, nu din propria sa lume în care nu-şi găsea raţiunea faptelor originare? Căci nu în lumea sa – lumea lui ca iad – îşi avea/are diavolul raţiunea, ci în lumea Celuilalt, adică lumea lui Dumnezeu, care pentru el reprezenta şi continuă să reprezinte miza, dezideratul pentru care merită să-şi expună poziţia, rangul şi eternitatea.

Diavolul răspunde : Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos. Însă nimic concret în această plimbare, în aceste târcoale ale diavolului. Dumnezeu nu capătă aici nimic care să-L mulţumească, cu atât mai mult cu cât târcoalele nu veneau din partea unui înger binevoitor şi iubitor de Dumnezeu şi de creaţia Sa, de oameni şi lume.

Nu avea însă voie diavolul la un răspuns în care lumea să nu se afirme în diagnosticul răului din ea? Nu pare un răspuns potrivit firii celui întrebat. De aceea, Dumnezeu întreabă scurt, în privinţa supusului Iov. Este greu de văzut cum dintre cele ale lumii, ale creaţiei Sale, Dumnezeu îl alege pe Iov ca referinţă a stării creaţiei.

Destul de văzut că Iov este piatra de încercare a lumii, de testare a capacităţii de a se menţine în fiinţa aşa cum a fost acordată de Domnul. Ei bine, lumea este în regulă, iar provocarea lui Dumnezeu, Iov şi nestrămutata lui credinţă, merg bine. Diavolul nu o mărturiseşte, Îl provoacă însă pe Domnul reducându-i creaţia, pe Iov, urmaşul lui Adam cel căzut, la simpla posesie, la a avea. Credinţa lui Iov, afirmă Satan, este dependentă de posesie. Creaturile Domnului nu sunt în stare să-L descopere să I se închine şi să-l iubească mai departe de posesia lor.  Dumnezeu este în ochii lor suma bunurilor pe care le posedă. Iar Iov, este adevărat, posedă mai mult decât alţii, credinţa lui este mai mare decât a altora. Însă nu mai departe de a avea, de posesie. Şi într-adevăr, Iov avea şapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi şi cinci sute de asini şi mulţime mare de slugi. Şi omul acesta era cel mai de seamă dintre toţi răsăritenii.

Iov însă mai avea ceva, simpla, abundenta posesie, nu-i epuiza definirea în ochii semenilor şi nici în ochii Domnului.  Acest om era fără de prihană şi drept ; se temea de Dumnezeu şi se ferea de ce este rău. Şi toate astea dincolo de miile de oi şi de cămile, de sutele de perechi de boi şi de asini. Se temea de Dumnezeu din adâncul firii şi pe potriva ei. Însă aşa ceva nu era de văzut, şi nici nu se afirmă. Diavolul vorbeşte însă despre ceea ce se vede, despre multa bogăţie a lui Iov şi îi citeşte firea în conformitate şi dependenţă de ea. Nu-i convine şi nu ştie (?) de ce este dincolo. Se face şi se preface, de aceea nu întârzie să pună în faţa Domnului adevărata motivaţie a credinţei lui Iov. El se teme, este adevărat, de Domnul. Dar  de ce? Oare de ce se teme Iov de Dumenezeu? N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul?

Diavolul îl reduce pe Iov în credinţa sa la avariţia cea mai rapace, îi dizolvă iubirea de Domnul în cupiditate. Nu pentru ceea ce eşti Tu, îi răspunde el Domnului, Te iubeşte Iov,  nu în fiinţa Ta crede el, şi nu Ţie ţi se închină el. Credinţa lui trece prin a avea, prin posesie, boi, vaci şi măgari.

Grea, deformată şi malformată creaţie trebuie să fie aceea în care, înaintea faptului de a fi, de a gusta iubirea şi credinţa, se pune posesia. Dumnezeu nu a creat pentru a da sens creaturilor în faţa lui a avea. El şi le dorea să se bucure pentru a fi , pentru că sunt şi cunosc fiinţa, provenită din bunătatea şi iubirea Sa, şi nu pentru a se bucura în faţa unor efemeride în felul cirezilor de boi, vaci şi măgari.

Or, provocarea diavolului ţintea în resortul ei final, la încoronarea perversă a creaţiei prin recunosştinţa celor creaţi nu pentru faptul ca atare, încununat de imnuri de slavă şi cântece pe măsura celor cântate de îngeri ca simplu şi potrivit răspuns în faţa faptului grav de a fi creaţi şi de a fi, ci de recunoştinţa de a avea cirezi, boi, vaci, măgari.

Diavolul nu o spune în aceste cuvinte care ar fi însemnat, fireşte , o insultă directă.

Nu, Iov nu este fiinţaţ avară, definită în cupiditatea posesiei. Credinţa lui este pură şi nu atârnă de orătăniile din curtea casei, şi nici de preţuirea trecătoare a semenilor.

Destul că Dumnezeu îi îngăduie diavolului testarea lui Iov. Rând pe rând toate ale aecstuia, pier. Oile îi sunt mistuite de foc, boii îi sunt furaţi de sabeeni, cămilele îi sunt ridicate de caldei, casa se prăbuşeşete peste feciorii şi fiicele sale. Nimic nu-i mai rămâne lui Iov. Singură disperarea înecată în sfâşierea veşmântului şi în raderea părului :Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ.

Şi, evident, pariorul de sus aştepta. Aştepta cuvântul de foc al blestemului pe care Iov să-l arunce în faţa lui Dumnezeu. Şi întru toate acestea, Iov nu a păcătuit şi nu a rostit nici un cuvânt de hulă împotriva lui Dumenezeu.

Se pare că prima parte a pariului este pierdută. Miile de oi, de cămile, stele de perechi de boi şi asini şi mulţimea mare de slugi nu fac credinţa lui Iov. Iubirea lui în faţa Domnului nu trece prin a avea, prin poeseie. Posesia lui rămâne goală, el încetează să mai aibă, credinţa însă îi rămâne.