Ca o sperietoare de ciori căreia crivăţul îi zdrenţuise straiele, îl mai chinuie şi acum, în somn, mai ales în nopţile lungi de iarnă, imaginea omului schilodit, de parcă visele sunt un fel de traistă goală a memoriei unde se aruncă, fără să se piardă, întâmplări, lecturi şi chiar prietenii devenite incomode şi dezamăgitoare, de care nu mai vrei sau nu mai poţi să-ţi aminteşti. Sunt asemenea unei hârtii uzate de indigo, rătăcite printre ciornele ieşite din teascul unei maşini vechi de scris, să spunem o Remington, care alcătuiesc, vise şi ciorne, variantele unui roman nicicând încheiat. Omul, dacă om putea fi numită acea arătare, avea două cioate inegale, hidoase, în loc de mâini, ca două capete de salam uscat cărora nu li se mai distingea sfoara cu care fuseseră, în grabă, legate, mai precis cu care i se însăilase pielea peste oasele amputate la ferăstrău, înnegrite cum erau acum de soare şi de jeg, în prelungirea umerilor slabi, căzuţi, dezgustători... De parcă nu era de ajuns, nefericitului îi lipseau şi picioarele, lăsate şi ele, probabil, în aceeaşi groapă unde îi dăduse întâlnire moartea, sfârtecate de un obuz sau de o bombă sau de o grenadă anti-tanc ce nu avusese tăria să-i stingă şi viaţa. O, ce noroc! Ce mare nenoroc!... Ce teribilă înţelegere a morţii cu viaţa, dacă viaţă putem numi drama în care mutilatul avea să-şi continue zilele...

Treaba îl încurca teribil în raţionamentele lui puerile, dacă raţionamente pot fi numite încercările de gând ale unui copil pistruiat, de opt ani, venit pentru prima dată la oraş, despre eroii neamului: întotdeauna luminoşi, scoşi ca de la naftalină din poveşti şi din cărţile de istorie, în hainele lor bune, din camera de la drum. Pomeniţi, tămâiaţi, coborâţi şi ridicaţi din nou în slăvi ca într-o tiribombă cu lanţuri în zilele de sărbătoare, cum era şi aceea de sfârşit de vară la care el era martor... Şi participant febril, cum să nu!... Sfinţi invocaţi de voci grave, bărbăteşti, ori stinse de pioşenie ale unor femei norocoase, într-o liturghie fără sfârşit, laică, ce se întindea din oraş în oraş precum o epidemie de varicelă care cuprinsese întreaga ţară. Încă îi mai răsunau în urechi cuvintele mari, pompoase, ale vorbitorilor, amplificate de megafoanele din centrul oraşului, şi îndemnurile lor adresate mai ales tinerilor, dar şi părinţilor şi bunicilor lor, ba chiar şi bunilor străbuni al căror spirit trebuia să fie şi el invocat spre a se bucura alături de eroi, nume magice prin manuale ori trecute cu aprobare pe liste citite în public, în această zi măreaţă. Emoţionant i se păruse discursul unui ins cu faţă de bunic cumsecade care îl înduioşa nu atât prin ce spunea, ci prin efortul pe care îl depunea să citească un mesaj scris cu litere mari pe o bucată de hârtie, de parcă literele erau doar fluturi captivi în insectarele foii, aşteptând ceasul învierii. Ca şi cuvântarea generalului rotofei, rubiniu în obraji precum vinul pe care, cu siguranţă, obişnuia să-l bea la fiecare masă, dichisit într-o uniformă de paradă, cu chipiul sub braţ, într-un echilibru ţeapăn, desăvârşit... Amândoi răsfoiau pagini glorioase de luptă dintr-o carte a neamului, motiv de justificată cinstire a eroilor şi de înflăcărată mândrie naţională... Generalului Roşu, despre care vom mai vorbi,renumele nu-i venea de la culoarea petliţelor de la guler şi a vipuştii late, de pe pantaloni, şi nici măcar de la cea a vinului preferat care îi colora atât de reuşit obrajii, ci de la activităţile de politruc cu care se îndeletnicea în armată. El este, iată, tatăl fetiţei aceleia neastâmpărate, bronzate şi dulci ca o smochină coaptă, pe care o prea tânără femeie, la fel de încântătoare, cea de-a doua soţie a generalului, cu greu o struneşte, împiedicând-o să fugă şi să se piardă în mulţimea de al cărei vacarm este atât de atrasă.

Puştiul mărşăluise alături de ai lui şi de alţi „oameni ai muncii de la oraşe şi sate”,cum li se spunea,poate mii, poate zeci de mii, frumos încolonaţi, într-o lumină uleioasă a soarelui care li se scurgea şi pe frunţi, în şiraguri de năduşeală, pedeapsă pentru entuziasmul prefăcut cu care defilau în turmă, în gloată, în hoardă, pe fundalul muzicii de fanfară, de la cinematograful „Patria” până la liceul „Nicolae Bălcescu”, fost „Carol I”. Cei mai destoinici purtau deasupra capului pancarte cu lozinci pro-sovietice, recitând texte învăţate pe dinafară, spre desfătarea mulţimii, şi portretele înrămate ale lui Marx, Engels şi Lenin şi ale iubiţilor noştri conducători de partid şi de stat... Era 23 august, ziua când se aniversa împlinirea unui număr rotund de ani de când românii, inspiraţi, întorseseră armele împotriva Germaniei hitleriste, alăturându-se armatei victorioase a lui Stalin, fratele nostru mai mare şi mai înţelept de la Răsărit. La un semn al şefului lor de turmă: o uitătură pe sub sprâncene sau o simplă ridicare de deget, în cor, oamenii îşi strigau fericirea, mai ales în apropierea tribunei oficiale din faţa primăriei unde îi aşteptau mai noii şi mai rotofeii sfinţi ai judeţului, prezicătorii râurilor de bunăstare care vor curge curând pe la toate porţile. Ura! Cum să nu te bucuri şi să strigi din tot sufletul?!... Uraaa!

Parcul pe unde se plimba acum poporul, dintr-odată calm, după paradă, era chiar al poporului. Aşa se şi numea, la fel de inspirat,puţini fiind cei dispuşi să-şi amintească de fostul primar al oraşului care îl înfiinţase, la începutul veacului. Era un paradis uriaş, prietenos şi umbros, un imperiu de linişte şi de clorofilă cum puştiul, venind din satul lui oarecare, uscat ca o coajă de pâine, nu mai văzuse vreodată:un basm străbătut de la un capăt la altul de apa mai multor izvoare care se uneau să formeze, mai jos, un lac sufocat de nuferi...

La capătul aleii, nu departe de poarta principală, pe o platformă mică din scândură, asamblată pe un fel de cadru metalic care avea sudat la fiecare colţ câte un rulment, trona un om hidos, diform, al cărui loc trebuia să fie mai degrabă la circ. Adică o jumătate de om, sau ce mai rămăsese din el, fără mâini, fără picioare, cu o cutie goală de conservă aşezată în faţa lui, unde se aştepta să se reverse puţin din mila trecătorilor, mai înainte demonstranţi pentru pace. Purta o jumătate de pantaloni şi o cămaşă ruptă care fusese cândva albă, cu mânecile suflecate deasupra cioatelor lui dizgraţioase. Picioarele îi lipseau de deasupra genunchilor, iar cracii pantalonilor tăiaţi, la fel de murdari, îi fuseseră petrecuţi pe sub fese şi agăţaţi cu două ace de siguranţă la spate, de cămaşă. Ce îl şocase cel mai mult pe copil, apropiindu-se pentru a-i pune mutilatului un leu în cutie, au fost cele trei decoraţii pe care i le observase în dreptul inimii. Cu siguranţă, avea în faţă un erou, un altfel de erou, un soldat al nimănui schilodit pe front de vreun obuz sau de vreo bombă a duşmanului. Impresionată, sau mai bine spus speriată şi ea de trunchiul acela de om în care mai rămăsese o fărâmă de viaţă, sora lui începuse să plângă. Plângea şi el, dar fără lacrimi, pentru că n-ar fi dorit să-l vadă lumea bocind ca un ţânc, acum, când era atât de mare, aproape un bărbat, cum recunoscuse chiar mama lui într-una din zilele trecute, când îl certase pentru o boacănă măruntă...

Venind din mulţimea care se revărsa în valuri spre parc, din centrul oraşului, fără să-i vadă faţa, auzise vocea răguşită a unui om, probabil a unui fumător de „Plugar” sau de „Naţionale”,punând o întrebare la care şi el era curios să afle răspunsul. Era vocea poporului, de vreme ce venea din popor şi întreba în numele lui: „Unde ţi-ai pierdut picioarele, camarade?” De mâini ce să-l mai întrebe? Parcă nu înţelegea toată lumea că, acolo unde îşi lăsase picioarele, îşi lăsase şi mâinile?! Poate şi sufletul, îngropat adânc în aceeaşi tranşee, în pământul cleios, negru precum talpa iadului, ceea ce mai adusese cu el fiind doar stafia celui care fusese cândva om tânăr şi frumos şi întreg la trup şi la minte... „La Cotul Donului, frate... La Cotul Donului...”, îi răspunse mutilatul, ridicând din umeri ca şi cum s-ar fi scuturat de o vinovăţie care-l apăsa. „Aaaa, la Cotulul Donului!...”, repetase celălalt, dezamăgit de răspuns. Păi, de ce nu spui, aşa, omule? De ce nu spui aşa!...”, şi se întoarse brusc, căutând să se desprindă din mulţimea care se strânsese ca un cleşte în jurul invalidului, plecând în grabă, fără să-i arunce vreun bănuţ în cutie. „De ce nu spui aşa!”, bombănea el pe drum, supărat că îşi pierduse vremea, intrând în vorbă cu cine nu trebuia.

Copilul nu auzise de Cotul Donului şi habar nu avea pe unde ar putea fi locul acela groaznic. El ştia de Capul Dealului, de Tezlui şi de Drumul Muierii... Ba, chiar şi de Târgul Melineştilor şi de Culmea Almăjului auzise, însă nu-i pomenise nimeni de niciun Cot al Donului sau al Domnului, cum greşit desluşise la început cuvintele răguşitului... Înţelegea că se petrecuseră lucruri rele în acel loc, dar schilozii care veneau de acolo nu meritau, însă, mila celui care pusese întrebarea, şi nici moneda lui nenorocită, de un leu sau măcar de douăzeci şi cinci de bani. Şi nu ajungea la nicio concluzie, privind ce mai rămăsese din omul aşezat ca un sac de cartofi pe platforma lui umblătoare, de pe rulmenţi, urmărindu-i pe cei care îl mai şi luau în băşcălie. Poate că ar fi priceput mai mult, dacă nu îl împiedicau decoraţiile de pe pieptul mutilatului, trei la număr, însă insuficiente, de vreme ce nu reuşeau să-i treacă numele în cărţile de istorie sau pe listele aprobate,cum auzise că te ajută un paşaport să treci dintr-o ţară într-alta... Ca şi gesturile acelora care, imediat ce aflau răspunsul omului, plecau grăbiţi, dând din cap, acuzator, de parcă acolo el îşi pierduse doar încălţările, prins la furat... La insistenţa privirilor lui, pentru că vorbele încetaseră din cine ştie ce motive să mai nască răspunsuri, tatăl lui îi şoptise: „Lasă, că vorbim acasă. Hai, să plecăm de-aici!... Omul ăsta, săracul, a luptat pe frontul de răsărit...”