Nacu
de Ion R. Popa
În
anul următor, după prăznuirea hramului cel nou, Tăierea Capului Sfântului Ioan
Botezătorul, asupra mănăstirii din nou s-a abătut urgia trimişilor lui Satana.
Toate vitele şi produsele agonisite de călugări au fost confiscate. Vacile
bătrâne şi doi juncani au fost expediate la abator, restul trecute în
proprietatea unei ferme zootehnice. Obştea călugărilor a primit dispoziţie să
se autodizolve, ierarhul fiind ridicat. Era făcut răspunzător de organizarea
ilegală a unei bande de venetici care au exploatat neraţional pădurea şi
păşunea ce aparţineau unei ferme de stat, ba chiar că mănăstirea devenise gazdă de hoţi.
Nacu
nu împlinise un an de când se aciuase acolo şi nu regreta deloc. Ar fi stat
mult şi bine. Se acomodase cu programul pretenţios şi cu rânduielile obştii.
Numai că, în momentul când a văzut... haita de miliţieni şi civili intrând în
incinta mănăstirii, mai întâi s-a ascuns şi a ascultat, apoi a rupt-o la fugă,
fără să-şi fi dat seama încotro a apucat-o.
S-a
trezit urmărit de doi câini. Un cioban a sărit în apărarea lui, dar, până să
ajungă, Nacu se împăcase cu dulăii. Se aşezase pe un dâmb şi gâfâia din greu,
cu aceştia în jurul său dând din cozile
lor stufoase şi pline de mărăcini.
Baciul
l-a lăsat să-şi tragă sufletul, cu câinii alături, urmărindu-i mişcările.
-Ce
e cu tine? Cine eşti şi de unde vii?
Nacu
l-a cercetat atent pe interlocutorul său, care, acum, îşi făcea de lucru cu o căldare ce fierbea pe pirostrii, ceva
mai departe de el.
-Am
muncit la mănăstire de aproape un an de zile, la vaci şi la oi, împreună cu
fratele Elefterie. Acum veniră unii cu mapele însoţiţi de miliţieni şi confiscară toate animalele, puseră sigilii
pe magazii, îl ridicară pe stareţ şi călugărilor le puseră în vedere să dispară
de-aci unde-or şti.
-Păi
nu e prima dată când păţesc aşa bieţii călugări. Cum nojesc ceva, năvălesc
peste ei şi îi lasă fără nimic. Acum ce vină le-au găsit?
-Că
au păşunat şi au tăiat lemne de pe proprietatea statului, a unei ferme, ziceau.
-Eram
sigur! Nu-şi aduc aminte decât când au văzut că au scos-o alţii la lumină şi le
lasă gura apă la rezultatele muncii ălora, cum e în cazul de faţă mănăstirea,
da altfel nu dă nimeni pe-aci... Uită că pământu-ăsta este al călugărilor de
pe timpul voievozilor valahi; tata le cunoştea şi numele, le ştia şi anii de
domnie, că avea şi el un act de proprietate de pe vremea-ceea.
-Dumneata
ai ajutoare destule la oi?
-Am
băieţii mei, dar pe-ăl mare trebuie să-l ia în armată în toamna asta.
-Mă
primeşti în locu lui?
-Te-aş
lua, dar ce-mi pretinzi pentru asta?
-Ce
crezi mata că oi merita.
-Da
să ştii că cel mult până la Sfânta Paraschiva. Dup-aia... te priveşte. Acasă am
fata şi încă un băiat mai mic de mă mai ajută, şi-apoi o să mai vând din oi
între timp.
-Oi
vedea eu, s-a învoit Nacu.
Timpul
s-a scurs repede şi lui Nacu i se apropia sorocul plecării. Până atunci însă,
împreună cu baciul Ignat, dar mai ales cu feciorul cel mare al acestuia, Ilie,
a încercat să găsească alt stăpân. Dar, pentru perioada de iarnă, nu se grăbea
nimeni să angajeze un om pe mâncare, băutură, găzduire, consumând aşternut,
lemne de foc...
Pe
la jumătatea lunii, Nacu şi-a făcut o legătură din ce-i dăduse badea Ignat
vreo două-trei cămăşi, un pulover de lână puţin deşirat la mâneci, pantaloni de
dimie, o căciulă, bete, un cojoc mai peticit şi a plecat în căutarea unui
adăpost. S-a oprit în pivniţa boltită de o văzuse la venire, dar nu a stat
mult. Era prea aproape de şosea, iar mâncare... Ce primea sâmbăta şi duminica
de la Biserica Sf. Maria, cea mai apropiată, era prea puţin. În afară de asta,
trebuia să vină în contact cu prea multă lume şi i se părea încă periculos.
Dacă făcea focul, s-ar fi dat de gol, iar miliţia călare trecea aproape zilnic
prin zonă. În plus, i se părea cam sinistru, simţindu-se ca într-un cavou.
Noroc
că timpul a ţinut cu el încă două săptămâni. Abia la începutul lui noiembrie au
fost câteva zile cu brumă, iar după aceea vremea s-a încălzit din nou. Putea
dormi în câmp, la stâne părăsite, dar îi lipsea mâncarea.
S-a
dus să pescuiască pe râu. Nu a reuşit să prindă atâta peşte cât i-ar fi
trebuit. S-a gândit că unde e vadul mai strâmt poate avea mai mult succes. Aşa
s-a apropiat de Gura Ursului.
Concentrat
asupra pescuitului, nu a observat când cineva s-a apropiat de el. I s-a părut a
vedea o figură omenească în apă, dar a crezut că i se năzăreşte. A simţit însă
a fi om la spatele său şi a întors capul. A îngheţat de teamă, deşi insul
încerca să-i zâmbească. Dar, bărbos cum era, asta era mai greu de observat. Era
acelaşi om slinos şi în haine militare zdrenţăroase pe care îl văzuse la
mănăstire cu mult timp în urmă.
-Prinseşi
ceva. La sculele de le ai, mi se pare destul de mult, a apreciat acesta în
glumă.
-Oricum,
nu-mi ajunge. Fără pâine sau mămăligă, numai peşte, încă şi fără sare, nu ţine
de foame şi doar mă leşuieşte. De o săptămână numai aşa mănânc, şi n-am apucat
să mă satur.
-Hai
cu mine! i-a zis insul.
Nacu
l-a privit circumspect.
-Hai,
dacă-ţi spun! Nu-ţi fie teamă! Ia şi peştele!
Nacu
a strâns bucata de pânză vărgată cu cei patru peşti, peşchir cum i se spunea în
zonă, şi l-a urmat. S-au îndreptat spre peşteră. Intrarea era barată de o
armătură metalică pe care, Nacu a văzut agăţată o tăbliţă scrisă stângaci cu
vopsea roşie: Intrarea interzisă. La vreo douăzeci de paşi de intrare se afla
un copac răsturnat, dar cu coroana încă verde, care masca trecerea spre o
firidă dintre două stânci, parcă înadins făcută, în care era adăpostit un cal.
Au intrat în peşteră trecând prin apă şi pătrunzând pe la un colţ al armăturii
metalice.
S-au
căţărat pe nişte colţuri de stâncă, până unde aceasta se lăţea în consolă cât o
punte sau ca o masă, dar cu o lungime ce se pierdea spre interior, atât
deasupra apei, cât şi lateral. Neagu cum spusese că se numeşte militarul
s-a oprit, a întins mâna încotro ştia el şi a luat un felinar pe care l-a
aprins. Aşa a văzut Nacu mai bine ce se afla acolo: în stânga, ceva alimente,
în dreapta, culcuşul... gazdei. Mai încolo de capătul patului a observat
chiar şi o vatră, unde Neagu îşi prepara mâncarea.
-Se
aprinde focul aici? a întrebat Nacu, ştiind că el avusese greutăţi cândva în
această privinţă.
-Daaa!
Ba chiar arde prea repede, că galeriile astea fac tiraj.
-Şi
fumul?
-Se
pierde pe-aci-ncolo... Numai când e mult ajunge afară, dar subţire, zici că
e... abur. Pe-acolo este şi cea mai secretă ieşire în caz de pericol; poate o
să mergem ca să ştii şi tu la nevoie...
-Care
galerii zici?
-Păi
asta, de la înălţimea unde ne aflăm, merge până aproape de gura cealaltă, unde apa piere în subteran. Şi nu e numai
atât. Dar unele sunt pline de coloanele astea de pleacă unele din tavan, altele
de jos în sus, iar printre ele se trece mai greu. Şi mai e ceva curios. Ia pune
mâna aici? şi i-a arătat lespedea pe care îşi făcuse culcuşul. Acum ia pune şi dincoace? şi i-a indicat
treapta pe care ţinea merindele. Cum ţi se par? Observi diferenţa dintre ele?
-Una
văd că e uscată, alta umedă, pe alocuri plină de mâzgă. Este sau mi se pare
mie? era neîncrezător Nacu.
-Nu
bănuieşti de ce este diferenţa asta?
-?!
-Fiindcă
asta este mai caldă, altfel ar fi la fel ca cealaltă, umedă...
-Nu
te deranjează nimic aci?
-Nu,
pe dracu! Păsări, şoareci sau mai ştiu ce-or fi; cred că vin la căldură,
toamna, iar altele aci îşi au ...domiciliul permanent.
-Şerpi
nu sunt? se temea Nacu.
-Nu
am văzut. De fapt, cred că îi vânează bufniţele şi alte surate ale lor, ca şi
pe şobolani. Nu vrei să rămâi cu mine aici? Măcar până la primăvară...
-Eu
ştiu?! a răspuns indecis Nacu.
În
timp ce vorbeau, Neagu a aprins focul, a scos pâinea şi ce mai avea, apoi un
vas de tablă, o gamelă militară, în care a fiert doi peşti, urmând ca pe
ceilalţi doi să-i frigă pe cărbuni.
Au
mâncat şi au continuat să se destăinuiască unul altuia. Nacu i-a povestit din
păţaniile lui, dar Neagu s-a abţinut să-şi expună situaţia sa adevărată.
Totuşi, Nacu şi-a făcut impresia că Neagu era urmărit de autorităţi, fiindcă,
ori de câte ori venea vorba de chestiuni din trecutul său, era prins de un
tremur şi o iritare nervoasă ridicând tonul, pe care nu le putea controla decât
schimbând vorba. Dacă discuţia continua, devenea de-a dreptul agitat şi nu mai
nimerea vorbele. De aceea, Nacu a gândit că prietenul său ar putea să devină
violent şi i s-a zburlit părul, iar pielea i s-a făcut ca cea de găină.
-De
câţi ani rătăceşti pe-aici, nene Neagule?
-E
bine să nu ştii nici de când, nici de ce şi nici ce am de gând! Dar, când ai să
vezi că am trecut pe altă lume, să vii să-mi pui o lumânare.
-Bine,
dar ai încredere în mine? Poţi să ştii de ce-aş fi în stare?
-Te
văd băiat dezgheţat şi descurcăreţ. Eşti de-o vârstă cu Petrică al meu. Tu ai
tot viitoru-n faţă. Viaţa mea e pe scăpătate. Dacă aş putea, toate păcatele
tale le-aş lua asupra mea. Şi-apoi, te-am văzut câtă grijă ai avut de prietenul
tău, chiar dacă nu-i cunoşteai numele, când ai dat pomelnicul, la mănăstire, de
l-ai uimit pe preot.
Într-o
dimineaţă de martie cu soare strălucitor care alungase puţina zăpadă căzută în
februarie, Neagu s-a echipat cum ştia el, şi-a luat calul şi a plecat să-şi
procure... ţigări, zicea el. A promis că la prânzu-ăl mare va fi înapoi. Nu a
mai ajuns nici a doua zi.
În
a treia zi, Nacu a auzit voci dinspre intrarea în peşteră, între care una
susţinea că nu e nevoie să pătrundă decât câinele, după care vor afla dacă se
mai află cineva înăuntru. Apoi câteva lovituri de ciocan.
Nacu
nu a mai aşteptat. A prins în pripă sacoşa cu ce avea în aceasta şi s-a grăbit
spre ieşirile din partea opusă. Gândindu-se că s-ar putea să fie întâmpinat şi
acolo de miliţie, s-a îndreptat spre cea mai anevoioasă dintre acestea, aproape
verticală ca un horn, dar presupusă a fi necunoscută celor de afară fiindcă
avea capătul sub o stâncă, înconjurat de arbuşti.
(Fragment din
romanul Familia blestemată, aflat în curs de apariţie)
|