Colecţia Qpoem, care încearcă să-şi revendice titulatura de „mişcare”, prin diversitatea şi neobişnuita alcătuire, pune laolaltă nume noi, dar şi nume cu o oarecare „trecere” în peisajul poeziei contemporane. Printre acestea din urmă, se numără şi cel al Ioanei Geacăr. Debutând cu versuri în 1983, în revista Amfiteatru, şi editorial în 1988, cu volumul Scrisori pentru cei dragi, poeta rămâne tributară formulelor deceniului nouă, în atmosfera cărora şi-a creat osatura poetică.

Cuvântul care ar caracteriza cel mai bine volumul Uite ce e al Ioanei Geacăr este, neîntâmplător, antropocentrism. Poezia acesteia este populată de figuri umane, de priviri care panoramează un oraş în aparentă mişcare. Vocea adună, sau respinge, după caz, totul în jurul ei, se auto-centralizează. Această, disperată uneori, dorinţă de a simţi elementul uman în jurul său indică şi o anumită nesiguranţă, deşi imaginile, prin directeţea şi concretismul lor, tind spre celălalt pol.

Poezia Ioanei Geacăr este preponderent o poezie de observaţie, nu de reflecţie. La contactul cu un cotidian al revoltelor şi al lipsurilor, observaţia acţionează ca un lasou: prinde imaginile şi le scutură până când acestea îşi arată cealaltă faţă. S-ar crede că acest curs duce spre luciditate şi distanţare, dacă poemul nu ar fi brusc rupt de imagini tardo-romantice, sau cel puţin anacronice în contextul poemului: „plânge disperat în mijlocul străzii maşinile îl ocolesc/ în spaţiul verde de lângă trotuar un copil doarme într-un sac/ alţii pe lângă el inspiră dintr-o pungă de plastic cu/ şnur roz/ plouă ţin ochii deschişi fără să clipesc până ce picăturile se lăţesc/ în toată dezordinea măreţiei universale” (plânge disperat în mijlocul străzii...). Poate fi şi aceasta o sursă de tensiune: autoreferenţialul lucid dublat de un iraţional care contrazice ordinea de până atunci a poemului: „după înmormântare nu l-am visat pe tata/ doar cuvântul t a t a şi o anume atmosferă de adunare înceată a literelor/ luminoase care-l compun” (după înmormântare...). Astfel îşi construieşte Ioana Geacăr poeziile: ca un dialog al părţilor poemului.

Există o dinamică a notaţiei, însă, în esenţă, imaginile sunt şi rămân statice, fixe. Unele poeme sunt încărcate de fulguraţii imagistice şi poate de aici impresia de dinamică a acestora, însă poezia Ioanei Geacăr este condusă mai degrabă de un tumult care şi-a pierdut din intensitatea de odinioară şi acum se mulţumeşte să observe.

Poemul care deschide volumul arată strategia şi implicaţiile la care se recurge: „cum rămân ei în urmă şi susţin/ vorbitul de rău/ şi toată sila aia a unui mic orăşel care trebuie să trăiască la preţ redus”. De unde şi contradicţia, productivă de altfel la nivel de volum, dintre atitudinea moderat-revoltată şi impasibilitatea la contactul cu cotidianul, căci lucrurile sunt lăsate în urmă ca o piele de şarpe: „răspunzi politicos fiecărui vânzător care te ademeneşte/ cum treci aşa aproape razant cu privirile măturând lucrurile expuse” (abia te strecori). Figurile umane trebuie înţelese ca puncte de surescitare atât a imaginaţiei, cât şi a memoriei.

Oraşul zgomotos, cu tot cu instrumentarul specific, aminteşte, întrucâtva, de cotidianul prozaic (Radu G. Ţeposu) updatat de minimalismul (Felix Nicolau, coperta a IV-a) douămiist: „un cerşetor scârţâie o jucărie de tablă” (p. 6), „o femeie cu fustă scurtă strâmtă” (p. 13), „un tânăr îşi târăşte chitara” (p.14), „o tânără apasă aerul în streci negru” (p. 41). Aceste instantanee susţin poemele, le structurează în jurul unei matrice de la care se revendică.

Un vers care cuprinde şi arată scenografia poemelor, sintetizând cele două direcţii din poezia Ioanei Geacă, umanismul cuminte, pe de o parte, şi tentaţia gestului romantic, pe de alta, este: „mai greu să fotografiezi oameni decât păsări” (life is beautiful).

Se regăsesc în Uite ce e poeme intense şi autentice pentru care Ioana Geacăr trebuie citită, precum: stau de vorbă cu o elevă..., toată după amiaza vor privi ca la spectacol, life is beautiful, după înmormântare nu l-am visat pe tata sau salcâmul japonez din piaţeta primăriei, pe care îl voi cita pentru percutanţa sa: „salcâmul japonez din piaţeta primăriei a înflorit acum în/ august/ s-a-mbrăcat într-un strai de plasă/ albă/ ca o vedetă de cinema iar porumbeii se-mpuţinează pe zi ce trece/ pe fereastra din dormitor pătrunde zgomotul îndelungat al unei/ sirene/ parca-am fi la New York parc-am trăi în filme/ îmi amintesc cum era ultima oară/ în reanimare cu fire prin ea/ mâinile legate s-a uitat la mine acoperită de-un cearşaf din nou/ m-a ţintuit/ cu o privire materială/ la aparatul de care ea era conectată începusem să mă rog în taină/ traiectoria sufletului ei indecis dus-întors/ dus-întors alături cineva plângea/ de multe ori mă trezesc prizonieră-n trecut/ în camera aia albă/ forţez să iasă disperarea pe conturul strigătului/ ca pe gura unui abia născut/ mi se-ngrămădeşte lumea în piept în faţa unei ieşiri atât de mici/ bagă-mi inima pe ac vreau să cos acum”.