| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Meridianele textuluide Lamberto PignottiTraducere şi prezentare de George PopescuNăscut la Florenţa, poet şi scriitor italian, activ şi în domeniul artelor plastice. Împreună cu Eugenio Miccini, Lamberto Pignotti e considerat unul din părinţii poeziei vizuale italiene. Activ de mulţi ani ca artist, teoretician, organizator de expoziţii, critic militant pe la mijlocul anilor 50. A colaborat la reviste naţionale şi internaţionale, la programe de la RAI. A fost profesor universitar la Facultatea de arhitectură de la Florenţa şi la DAMS din Bologna, ţinând cursuri despre avangardele artistice şi literare, de mass-media şi new media. Susţinător al sinesteziei în arte, va crea peformance şi manifestări poetice în care va mixa semne lingvistice verbale şi gestuale ce vor implica toate cele cinci simţuri. Printre multele sale culegeri de poezie, sunt de amintit: Sine ćsthetica, sinestetica. Poesia visiva e arte plurisensoriale, Roma, Empiria, 1990; Nozione di uomo (Noţiunea de om), Milano, Mondadori, 1964; Una forma di lotta (O formă de luptă), Milano, Mondadori, 1967; Parola per parola, diversamente (Altfel, cuvânt cu cuvânt), Venezia, Marsilio, 1976; Vedute (Vederi), Roma, Edizioni Florida, 1982; Questa storia o unaltra (Povestea asta ori cealaltă), Napoli, Guida, 1984; In principio (La început), Cosenza, UH scrittura & poesia, 1986; Zone marginali (Zone marginale), Campanotto, 1991; Odissea, Roma, Fermenti, 1994; Le nuditŕ provocanti (Goliciuni provocatoare), Bologna, Sampietro, 1965; Giro del mondo (Ocolul lumii), Napoli, Medusa, 1987; Tutte le direzioni (Toate direcţiile), Roma, Empiria, 1988; Scritture convergenti. Letteratura e mass media, Campanotto Editore, 2005; Favole minime (Poveşti mărunte), Empiria Roma, 2006; Eventi diversi (Întâmplări de tot felul), Manni, Lecce, 2006.
Încercare de revitalizare a logosului Un discurs numai aparent forte, apt să disimuleze procesul devastator de slăbire, la nivelul aperceptiv, al realităţii striate în cioburi, devenite, astfel, inapropriabilă, imună la cele mai rafinate antene ale simţurilor noastre: iată cum mi se livrează poezia lui Lamberto Pignotti, încă de la primul contact. Artist plastic şi performer, teoretician şi critic activ de întâmpinare încă de prin anii 50 de ruptură şi de experimentalisme , versul său pare turnat/ forjat în enunţuri zidite în granit sau în piatră , de unde tonalităţile sacadate de lespede, înşiruite la vedere, insolitându-şi cititorul. Asta nu înseamnă în niciun caz că am avea de-a face cu o poetică cât de cât tolerantă faţă de vreo indulgentă raţionalitate: ea rămâne doar o iluzie, egală, în semnificaţie, cu iluzia optică din artele plastice şi din fotografie, de data asta spre a împinge, la un secund act valutativ, spre contrariul său. Poetica sa împărtăşeşte ceva din experienţa absurd-beckettiană ori ionesciană: corectitudinea gramaticală nu anihilează emfaza, programatică şi insurgentă, răscolitoare şi provocatoare şi, până la urmă, nu mai puţin critică-opoziţionistă decât protestul oricărui slogan manifest. Eul poetic rămâne, totuşi, un Subiect tare şi asta îl distinge, cred, pe Pignotti de congenerii săi cata-moderni, însă nu-i reduce nimic din antagonismul asumat. Perspectiva asupra realităţii e a unui Subiect ce se ignoră pe sine, chiar dacă nu judecă, ci doar observă, şi care îmbracă partitura unui martor, a cuiva care, înăuntru, se sustrage o clipă spre a-şi expune impresiile ce capătă astfel forme aproape axiomatice. Actantul poetic e Actorul ieşit din scenă şi uzurpând Regizorul divin ori creator pur şi simplu expunând cu o detaşare trucată opiniile sale ce vor sfârşi oarecum misterios în crude şi acute amendamente ale conştiinţei noastre acuzând incongruenţa degradării.
Un pretext reprezentativ Ce se întâmplă cu ei? Nimic nu-i aiurea, totul calculat, lucid; deşeuri, avansări, fragmente, sunt perfecţi. Se pare totuşi că ne-am pierdut din vedere Aşadar, să fim mai atenţi, să reacţionăm: dar în care scop şi cu ce mijloace? După prima impresie încetează să te mai minunezi: realitatea aceasta realizarea aceasta e extraordinară. De o atingem ne dăm seama că aurul detaliilor, petele încreţite, moliciunea cărnii, în fine materialele nu sunt adevărate. Un pretext reprezentativ, poate. Scena are nevoie de tensiune O distanţă imposibil de împăcat, un salut ce nu-i pentru noi, o privire care apropiindu-se tăcut pare aproape să ne străpungă: nu putem întoarce spatele, uneori cu un surâs de uşurare, uneori aproape plângând de bucuria de a fi acolo încă. Scena are nevoie de tensiune învăluită cum e de o ceaţă uşoară, dar spre a face iarăşi vizibile nişte chipuri şterse în mulţime, prin aceste locuri ar fi necesară o mai precisă concentrare. Pe de altă parte e o lungă tăcere şi sunt folosite culori contrastante. Iar pentru a salva restul concluzia poate fi mereu amânată. Întâmplări alternative Anumite lucruri nu vi le spun alte treburi aveţi de făcut iar anumite proceduri speciale nu trebuie făcute publice din cauza secretului ce acoperă întreaga afacere. Deocamdată spectacolul e suspendat. Întâmplări alternative cu trecerea vremii devin oricum programate. Poate fără rost: dacă din întâmplare veţi trece prin faţă nu ridicaţi nici ochii ca să priviţi. Seara e pe cale să se limpezească. Oricum se repun în discuţie cu o mare luciditate de gândire instrumentele şi obiectivele, cu scopul de a crea o ulterioară impresie de lejeritate, graţie şi poezie. Asta vă va îngădui să vă faceţi treburile într-un mod mai chibzuit şi fără tulburare. Culori reci se topesc în sonorităţi convingătoare. Oameni ca noi În ce priveşte treaba asta pe spirala violenţei ce continuă să crească, să se transforme în pâcle colorate, suntem lăsaţi să observăm din exterior cu gura deschisă şi limba afară. Efectul e nespus de aiuritor pentru oameni ca noi care, sosiţi să asiste plini de speranţe şi de vise, sunt incapabili să participe direct. Detalii abia de recunoscut, urme mai mult ori mai puţin manifeste, umbre când etalate, când şterse, se înfăţişează ameninţătoare cu o tot mai mare recurenţă. O conotaţie obsesivă şi dramatică ce va fi luată în consideraţie. Suntem încă aici Suntem încă aici. Cu aerul cuiva care nu ştie cum să-şi umple timpul, care simte că intră în inima unei probleme greşit puse, care nu-şi dă seama că nu există cale de ieşire. Suntem încă aici, unde imaginea apare tot mai fragmentată până aproape să se nege. Suntem încă aici, dar poate în afară. Asta nu înseamnă că numai de-aici se poate începe o nouă călătorie. În orice caz suntem încă aici. Un motiv fascinant Pe de altă parte acţiunea e minimă, mai mult, aparent nu există, şi totuşi trebuie reţinut cum o anumită realitate care în spatele obişnuitelor echivocuri se desfăşoară cum trebuie să se desfăşoare. Cu siguranţă e un motiv fascinant sau poate neadaptat momentului, acela al avantajului unei părţi asupra celeilalte într-o alternanţă de culori la prima vedere întâmplătoare, dar în schimb toate aceste lucruri îngrozitoare nu se află de fapt de cealaltă parte. Cealaltă parte suntem noi. Un parcurs forţat Plecând din nou aruncând cu zarul: da, merită imediat afirmat acest principiu, dar la fel de îngăduit e a avea îndoieli că gestul a primit pân-aici un bun răspuns. E vorba de un parcurs forţat. Niciun zmeu nu vă va împiedica pasul, însă dimineţile ce vor veni nu se anunţă radioase şi mulţi ar putea să râdă de voi pe la spate. Mâhnirea va începe să înrăutăţească situaţia cel puţin până când, desfăşurându-se fie în trăsături ale unei realităţi scabroase, fie în abstracţii mai lirice şi pure, turul nu va face părtaşi la locuri de peste mări şi ţări. De-acum plecarea a fost amânată la o dată neprecizată. La marginea ruinelor La marginea ruinelor, chiar dacă aţi ajuns din întâmplare: poate se poate cu adevărat reîncepe de-aici, din punctul în care, fără ca inevitabil să trimită altundeva, ştirile de azi au făcut crime de persoane şi lucruri. Prin urmare luând-o de la capăt vă puteţi da seama cum culoarea nu e cu totul autonomă de forme. Luaţi ca sigur că se pot înălţa strigăte verzi sau roşii ori galbene. Implicaţi-vă în discuţii ce v-ar putea tulbura liniştea, fără a suprapune cu o anumită emfază crimele contra umanităţii cu diverse văicăreli subtile şi elegante. Ca toate căile să se deschidă drumului vostru. Misterioase arii geografice Un răgaz relaxant înainte de a urmări povestea? Mai bine un interval primăvara sau la mijlocul iernii? Încet, aşteptatul sentiment de uşurare ar putea sosi, chiar dacă mulţimea de probleme ale noastre îşi au originea aiurea, în arii geografice misterioase, în acele goluri situate între linie şi linie, intersectând oameni inexplicabil mulţumiţi că se află în lume. În absenţa unor probe convingătoare nu-i corect să subevaluăm nenorocirea, necazul că totuşi există, insinuat printre culori, punctul ce deraiază din centru, ce tinde progresiv să redefinească raporturile dintre persoane şi locuri. Mulţi cer ca povestea să sfârşească altfel. Totul înaintează Umblă, umblă, cu ochii întredeschişi, capul împins înainte, în acest scenariu ce trimite la un fel de aiurea şi de altfel problema e dintre acelea care nu sunt de discutat acum, iată-ne în tranzit, evanescenţi, făcându-ne drum ca atâţia alţii. Altminteri, evenimentele nu lipsesc şi nici cuvintele. Totul înaintează. Un semnal anunţă urarea de bun-venit: atunci ne tragem răsuflarea. Şi băgăm de seamă că suntem înspăimântaţi. În căutare de subiecte narative Suntem aici eliberaţi o clipă de disconfortul cuvintelor, cu paşi lenţi, fără totuşi să ştim încotro mergem. Aici răul e banal, previzibil, repetitiv; aici binele e disperat de inofensiv: le ocolim acum că nimeni nu ne priveşte, în căutare de subiecte narative legate de ceea ce deseori e neglijat de ochiul lenevit. Sustrăgându-ne oricărei confruntări fiindcă la urma urmei aici nimănui nu-i lipseşte nimic, nici măcar acea nesfârşită resemnare a obişnuitului bun-simţ, fiecare dintre noi îşi abandonează hotarele pentru a cuceri o aparenţă ambiguă, dar zdravăn luminată, sub ochii tuturor. |