Pentru o persoană obişnuită, ca mine (cu o înălţime de la sol, la nivelul ochiului, de aproximativ 1,70 m), linia orizontului se află cam la 5 km (există o formulă de calcul). O distanţă destul de mică, uşor de străbătut la pas. Nu zâmbiţi, căci dacă Mahomed nu se duce la munte, vine muntele la Mahomed! Această linie despărţitoare, a văzutului de nevăzut şi de care se leagă importante convenţii vizuale, este locus-ul celei mai noi expoziţii a lui Marian Zidaru. Linia orizontului s-a instalat, deci, la Muzeul de Artă Craiova, ca margine pentru partea vizibilă a artefactului, sau ca reificare a unei aparenţe. În această din urmă ipostază, are forma unui obiect portabil, o bâtă colorată, inscripţionată HORIZONT, sau aspectul unui imens berbece de spart porţi, aflat în repaus. Poate cea mai vizibilă afirmaţie a expoziţiei ePOCALIPS@ este că orizontul a devenit tangibil (la o aruncătură de băţ) şi manipulabil (la îndemâna oricui). În varianta ei inefabilă, ca Înger călător, linia orizontului este purtată de autor pe umăr, ca aripă, pentru a trasa simbolic, din mers, contururile unui spaţiu de despărţire: despărţirea de verticală, a lumii în care trăim, prin renunţarea tot mai vizibilă la conţinutul ei transcendental. Dacă, timp de 30 de ani, Zidaru s-a ocupat în arta sa de categoriile eterne, de arhetipuri, acum, pentru prima oară, plămădeşte lucrări a căror semnificaţie este aşezată sub semnul timpului.

Folosind vocabularul artei, el ne spune că timpul a expirat. Deşi continuă să curgă, istoria şi Dumnezeu sunt două dintre ingredientele sale care şi-au depăşit termenul de valabilitate. Deşi singura formă posibilă de asimilare a timpului este prezentul, el lipseşte cel mai adesea din programul zilnic. Apelul carpe diem, care ar fi trebuit să însemne „valorifică orice moment”, a traversat timpul din Antichitate, supravieţuind în formula „profită de ofertă”. Înghiţim timpul pe nemestecate şi parcă nu ne mai cade bine. Fukuyama a numit timpul acesta „sfârşitul istoriei” şi, în ciuda culorilor sale ţipătoare, a zgomotelor ritmat-trepidante şi a luminiţelor fluorescente, l-a caracterizat drept o „epocă tristă”.

Marian Zidaru îi spune epoca-lipsă şi cred că numai forţa semantică orbitoare a cuvântului apocalipsă, cu care se învecinează fonetic, m-a împiedicat să înţeleg imediat că artistul ne semnalează în primul rând o absenţă. Epoca-lipsă s-a instalat parşiv, fără vreun cataclism prealabil. Deşi are un aer apocaliptic, se află în opoziţie cu Apocalipsa creştină, pentru că revelaţia este înlocuită cu ficţiunea, realitatea cu virtualitatea, vederea slavei cu ieşirea ei din lume. Nu ne aflăm în anticamera veşniciei, ci într-un univers suspendat: o lume care-şi consumă epoca de apogeu a civilizaţiei în convingerea că a găsit – aici, pe pământ, deci pe orizontală şi prin forţele proprii – toate răspunsurile. Prototipul ei este omul care a murit întrebării şi trăieşte consumând răspunsuri servite de-a gata.

Ca spaţiu relevant al acestei epoci, ePOCALIPS@ se foloseşte, în expresie, mai ales de alegorie (rubedenia mai terre-ŕ-terre a metaforei), figură de stil sub semnul căreia se construieşte, alături de linia orizontului, mare parte din expunerea de la Muzeul de Artă Craiova. În scene scoase parcă din vechile morality plays (dramatizări alegorice), personajelor reprezentând întrupări ale viciilor („Emoticonul roz”, „Sclavul minciunii”, „Mort de beat”, „Mort de invidie” etc.) le sunt opuse instanţe moralizatoare precum „Moise”, „Cruda mea conştiinţă”, „Brâncoveanu”, „Îngeri” (lucrări ce nu aparţin tipologic ePOCALIPSEI, ci unei perioade anterioare de creaţie). Fiecare vizitator poate juca astfel rolul personajului Everyman (omul obişnuit), al cărui parcurs prin expoziţie reiterează traseul propriei vieţi, ca teritoriu al disputei dintre bine şi rău, dintre cedare şi rezistenţă în faţa tentaţiei. În unele din zonele sale, ePOCALIPS@ arată ca un domeniu al experimentului. Un spaţiu presărat cu instalaţii care par fie dispozitive scoase dintr-un laborator aflat în preistoria genului science-fiction, cum este cel reconstituind actul respiraţiei („Pompa de clorofilă”), fie jucării cu potenţial apocaliptic („A nu se lăsa la îndemâna copiilor” sau „Nu tot ce vine de sus e înger”), reflectând disponibilitatea umanităţii de a se îndrepta, sărind într-un picior, spre propria extincţie.

Lucrurile ePOCALIPSEI sunt artefacte adnotate de semnul lingvistic şi pecetluite cu semnul plastic (sub forma puzderiei de blicuri roşii, prezente în egală măsură pe suprafaţa sculptată şi pe cea pictată). Semnele acestea mici, dar repetate până la ubicuitate, sunt scânteile rămase de pe urma prezenţei în lume a Duhului, ca „foc mistuitor”. Ele par să sugereze că deşi omul L-a alungat pe Dumnezeu din viaţa sa, El rămâne credincios promisiunii Sale: Iată stau la uşă şi bat. (Apocalipsa 3:20). Consecvenţa cu care aşteaptă la uşa fiecăruia dintre noi îl face pe Zidaru să spere că mulţi au deschis-o, auzindu-I ca prin vis chemarea. De aceea, forţează recuperarea revelaţiei, luând în considerare posibilitatea că ea ar putea avea, în zilele de pe urmă, un caracter fragmentar şi democratic. Că bucăţele din întreg se află risipite aiurea, prin România („Hic locus sanctus est”!), în posesia unora dintre noi. În consecinţă, publicul e invitat să expedieze pe o adresă de e-mail (epocalipsa.mz@gmail.com) piesele lipsă din puzzle.

Din această perspectivă, expoziţia ePOCALIPS@ ar putea reprezenta contribuţia artistului la recuperarea şi reconstituirea unei epifanii, situate în afara şi în continuarea celei dogmatice. Văzută astfel, arta în vremea ePOCALIPSEI pare să facă obiectul unui conceptualism sui-generis: materialitatea obiectului sculptat devine secundară, fiind obliterată de forţa inscripţiei, adică de crezul/ discursul autorului.