– Confortabil şi inconfortabil mă simt în toate. Când mă preocupă, când incubează, când le nasc, când mă bucur că merg singure, când văd că oamenii (unii) se bucură, se contagiază. Mă simt ocupat şi eliberat mereu. E un joc (serios) de du-te-vino. Pe de altă parte, evident, deocamdată, cel mai acasă mă simt în poezie, deşi iubitor de filosofie fiind, îmi place să scriu şi eseu, uneori un reportaj, o luare de poziţie.

– Totul ţine şi de interesele relativ constante pe care le am, dar şi de ce îţi oferă agenda zilei. Apoi, spre bucuria noastră, uneori suntem luaţi prin surprindere de frumuseţe. Şi atunci trebuie să îi răspunzi. Să îţi dezveleşti pieptul!

– Poezia este o zonă specială. Pentru că ea se scrie sub o anume transă, chiar dacă te-a inspirat un lucru oarecare. E ca o intrare în aură, ca o colorare a lumii şi a vieţii în culori mai vii. Poate în sepia, uneori. E ca şi cum un ceva produce un declic, o rupere de nivel, o răpire (să ne amintim de Blaga, de exemplu). Nu degeaba poeţii, încă din antichitate, au fost asociaţi profeţilor. Fără acest salt, poetul nu se conectează la experienţa sa trecută şi încălzită şi nu se pune în legătură cu tot ce ştie (sau nu ştie că ştie) din cultura căreia îi aparţine. Doar aşa se fac sinapsele la poeţi.

– Jurnal de cuplu a plecat de la experienţa mea cu Femeia, cu femeile, cu dragostea şi cu erosul, prin care te legi de ele. E clar că este o încercare de trecere de la particular la general, dar este, în primul rând, rodul unei mari sincerităţi. Acest poem s-a născut într-o vară, acum vreo 4-5 ani şi frumos a fost că a venit dintr-odată, aşa cum este, cât e el de lung. Nici nu a mai fost nevoie să intervin şi nici nu m-a mai lăsat, deşi l-am pus la dospit şi apoi la beci, ca pe vinul vechi. Am crezut, la un moment dat, că îl pot lungi, că o să-l fac parte dintr-un volum cu mai multe poeme, dar el nu a vrut decât să rămână cum este, singur. Am ţinut, recunosc, în acest sens, cont şi de sfaturile doamnei Liliana Ursu şi ale domnului Daniel Drăgan, care au simţit mai bine decât mine.

– Da. Altfel şi mai profund, mai dezorganizat, mai tiranic, mai total, mai jertfelnic. Ele sunt cele care fac şi întreţin focul vetrei, de aceea sunt, cel mai adesea, de pământ şi de piatră. În orice moment, în femeie stă în aşteptare maternitatea, sensurile vieţii şi ale morţii. Pot spune că civilizaţia a început în momentul în care o femeie a convins un bărbat (l-a ademenit) să rămână lângă ea, lângă rodul gângurind al nopţilor lor. Dragostea lor este ca o livadă plină!

– Nu am scris acest poem pentru nimeni. V-am spus că a venit pur şi simplu. Cu siguranţă din frământările mele, din încercarea de a înţelege, de a-mi clarifica stările, de a mă limpezi. Evident că vorbim aici şi despre bărbatul arhetipal şi, mai mult, despre o anumită latură a lui ocultată azi, îndulcită, destul de incorectă politic. Avem o sumedenie de cuvinte destul de tari pentru această latură: marţialitate, machism, donjuanism, seducţie ş.a.m.d. Din păcate, azi, vorbim despre virilizarea femeii şi despre falimentul masculinităţii. Vedem bărbaţi mai epilaţi decât partenerele lor, cu barba pudrată şi cu pantaloni ca nişte ştrampi. Acest poem cheamă bărbatul clasic, indubitabil, chiar dacă şi el are conştiinţa culturală a unei anume androginităţi (de care amintea chiar Platon).

– M-am simţit bine că este, că spune ce spune, că arată cât de diferiţi suntem, bărbat şi femeie. Asta face ca iubirea, erosul, să fie cu adevărat un dar, o taină, o minune. O binecuvântată oază în vremelnicia noastră, în lupta fiecăruia cu suferinţa şi cu moartea, cu noi înşine, cu răul. Da, volumul a fost primit bine de câţiva oameni foarte pricepuţi într-ale cuvântului: Liliana Ursu şi Tess Gallagher (cele două mari doamne ale poeziei au şi vrut, de altfel, să traducă poemul), Monica Pillat, Adrian Lesenciuc, Robert Şerban şi răposatul Daniel Drăgan au girat această apariţie a anului trecut. Cu toate acestea (mai ales din cauza pandemiei), cartea nu a ajuns la prea mulţi. Nu am putut să fac decât două lansări: la Gaudeamus şi la Braşov. Sper ca spre finele acestui an să o pot lansa cu adevărat la apă. E un volum care poate fi o corabie foarte bună. Se poate călători până spre mituri.

– Nu îmi pun problema asta. Cred că poezia presupune un rafinament şi o cultivare a emoţiei care cere, din start, un receptor special, un ins care, aşa cum spuneam, poate face saltul, poate visa, poate contempla, e interesat de apa sentimentelor care trece prin el, că este râu repede, că este fluviu, că este lac liniştit, că este chiar marea. De aici, din această atenţie, el se poate ridica la omul în sine, poate reveni la toate paradisurile pe care le-am pierdut.

– Doamne! Ea e totul! E, mundan vorbind, maximul! Spun mundan pentru că peste ea este, indubitabil, rugăciunea, cu care, de altfel, chiar seamănă... pentru că îi este fiică sau fiu risipitor, uneori, adeseori. Frumos este că, de la un anumit moment, începi să vezi lumea poetic, începi să poţi să îţi dai emoţiile la această facultate a afecţiunii care este poezia. A vedea lumea poetic este un caz particular al simţului transcendent. Un soi de transcendenţă fără obiect clar, un fel de disponibilitate afectivă permanentă pentru dincolo, o feldeinţă asemănătoare cu mistica. Care este locul unui poet în cetate? Păi, el este tocmai acest personaj excentric cu rol de dormitatium animorum excubitor, de trezitor al sufletelor adormite sau stinse. De ce? Tocmai pentru că omul are o altă demnitate decât cea care i se dă azi. El poate fi, în pofida perisabilităţii sale, nemuritor... prin ceea ce simte, prin conştiinţa sa, prin faptul că sufletul său ştie să cânte. Ştim că adevărata noastră fire este edenică. Şi?! Ce facem pentru asta? Cum ne onorăm călătoria?

– Poezia ca refugiu, ca evadare este stadiul cel mai de jos. Peste acesta este nivelul poeziei ca mod de viaţă, fie că eşti creator sau eşti doar consumator de poezie (adică un poet mut, cum spunea doamna Liliana Ursu). Doar aşa poezia există cu adevărat, dacă inundă viaţa noastră. Doar aşa viaţa noastră se schimbă, se primeneşte, creşte. Poezia în mic este drojdie, iar în mare este aeroport. Pentru că ea trebuie să fie viaţă adevărată, militantă. Mă enervează clişeul acela al poetului inadaptat, nebun, ochelarist. Eu lupt pentru un poet văzut, războinic, mândru, ca o vedetă de cinema, ca un star.

– Ca o conservă, ca o închisoare, ca un spital de nebuni. Cred cu toată fiinţa mea în frumuseţe, în frumos. Asemenea lui Fiodor Dostoievski, ştiu că ea va mântui lumea pentru că undeva frumosul coincide cu binele, aidoma cu geometria, care, într-un punct, întâlneşte poezia. Sper să ne amintim de asta. Poeţii să nu uite să ne-o spună şi noi să nu ne punem ceară în urechi. Domnul să ne apere!