Să cunoşti un dincolo (există o infinitudine de dincolo; un dincolo... sferic în vectorii săi) de lume, ceea ce-i înconjoară în volute de necuprins înconjurul şi înlăuntrul acesteia ca o perpetuă necurmată mânare de spaţiu şi amânare de conţinut, ca un amin (apropo, nu vi se pare că noţiunea amin e compusă, totuşi, din prea puţine litere?) în lipsa luării aminte, unde nu are ce trăi, cu atât mai mult nici nu are ce muri, ce ataca şi ce birui, unde nu-ţi spune nimeni să renunţi, pentru că nu se ştie la ce ar trebui renunţat – oricum, veşnicia nu se referă la absolut nimic, inclusiv la absolut, fiind, deopotrivă, cel mai devastator grad de dispreţ a toate posibile şi imposibile; dispreţul ca preţul stigmatului nimicului nimănui, când totul pare doar cavitatea unui nemărginit ochi de cenuşă, în care absenţa se spionează pe sine – nu care cumva să devină evadare din cenuşă, redevenind prezenţă, posibil chiar splendoare, pogorământul şi pogromul acesteia pe pământ, ca o ninsoare devastatoare ce închide toate căile spre alte sensuri, alte subiecte, alte zăbave din poimâine-le definitivei zăvorâri de conştiinţă umană sau humanoidă, cândva copleşitoare prin cuvinte, peste oseminte, morminte, cu cruci sau stele de fier în multiple (cinci sau şase) colţuri peste ele, ce prevesteau, totuşi, un sfârşit şi nu nemurire invocată în psalmii demenţial de frumoşi, de neadevăraţi, totul fiind stăpânit de cu totul alte taine decât cele predicate (şi subiecte) de bietul om în sutană, când lumina lină a unui amurg violet devenea orbirea unui amurg violent ce făcea totul nimic altceva decât infinită bibliotecă din Alexandria haosului-haiosului cu urnele sale pline cu scrum, din care câte o arătare încearcă să scoată lozul câştigător.

Cine ştie?... poate – chiar izbuteşte, precum s-a mai şi întâmplat, spun legendele şi ticluitorii de memorii...

Unii membri şi unele membre ale uniunii scriitorilor de pe la noi s-au împrăştiat prin lume, căutându-şi rost mai bun, mai suportabil ce le-ar da un ban mai de Doamne-ajută, angajate servitoare, angajaţi buni la toate, îngrijind bătrâni, pe unii întâmplându-se să-i conducă la cimitire în Roma, Madrid, Mona Lisa(bona) sau Veneţia – aceasta ea însăşi având nevoie de îngrijire ca o adâncă bătrână în adânca lagună…

Au grijă de bătrâni, îi însoţesc, sprijinitor, la plimbare, spală rufăria ţărilor mai breze, deretică, scot gunoaiele din case, printre atare munci scriind vreo cărţulie, după atare intermezzo cu muze din legende revenind la îngrijirea vârstei a treia, poate că chiar vârstei a patra, spălând, măturând, salahorind la scosul gunoaielor din case, posibil unii dintre ei amintindu-şi de Ahmatova care scrisese: De-aţi şti din ce gunoaie se naşte poezia…

Secolul XX va fi religios sau nu va fi deloc… – ce ne mai facem cu o sentinţă care nu a întrunit nici pic de adevăr?...

Uneori, e bine să respecţi şi o astfel de regulă a jocului: pur şi simplu să nu intri în joc, nici să te bazezi prea mult pe sentinţele altora, deopotrivă pe ale tale, pentru că nu totdeauna poziţia cheie coincide cu poziţia lacăt, sau cu poziţia Sesam – în cadenţa-decadenţa şi căderea frunzelor sau a imperiilor autumnale otomane sau antiotomane; altfel spus – cam totul se termină în coadă de peşte... –, scriu simplu, fără aldine îndrăgostite de lumina lămpii lui Aladin – lumina e un tic al timpurilor şi statelor noastre, deoarece, după cum se desfăşoară evenimentele, nu este exclus ca cei cu hidro-termo-centralele sau cu staţiile atomice închise pe un cap să pretindă să ne plătim până şi lumina ochilor în lumea aceasta ce dă impresia că s-a lăsat în voia sorţii sau – şi mai grav – la voia întâmplării, din toate astea creându-se impresia că parlamentele şi guvernele ţărilor fac trotuarul…

Bătrânul cărturar încă nu e răpus definitiv, mai fiind în stare să urce pe scară până la raftul de sus al bibliotecii… Odată, însă, va urca acolo cu gândul

să

se

arunce

în

hău,

să îşi ia zilele, dar neamânat îşi va da seama că înălţimea e prea mică, ne-fatală, chiar şi după atâta noian de cărţi citite…

Când cam nesăbuitul poet Haine se pripi să anunţe că – auziţi?! – clopotele bat pentru un Dumnezeu pe moarte, probabil că s-au găsit notari curajoşi, sau doar curioşi, care se gândiră că tocmai ei – la singular – vor fi chemaţi să întocmească Testamentul Atoatecreatorului, să-l autentifice...

În continuare rămânând neautentificate doar Testamentul Vechi şi Testamentul Nou…

Măria Sa Poezia are de toate, ca viaţa însăşi. Inclusiv – moarte. Inclusiv – înjurătură pe post de călău. Aşa ceva. Pentru că uneori Măria Sa e dură, dând de-a dura posibile adagii, cocoloşi de oarece filosofie împinşi – rotit – ca bilele de gândacii de bălegar, unele maxime posibile, chiar memorabile, precum cele despre faptul că de la firul – până la ştreangul Ariadnei nu e decât un nod sau că, odată ce somnul raţiunii plodeşte monştri, somnul sufletului prăseşte jertfe ce ridică steaguri albe, înaintea acestor monştri...

Pentru că Poezia [căreia până şi în dada i s-au adresat lauda(da)ţii] nu se naşte şi nu se cunoaşte doar în grădina Edenului, fiindcă una e ca roza să aibă spini şi cu totul alta e ca roza să crească printre spini – uite, aceasta mi se pare aluzia ideală la starea Poeziei care, precum viaţa, are de toate, inclusiv moarte, dar (nu uitaţi) înainte de toate – perpetuitate între tentaţia ultimelor consecinţe şi niciodată cruzimea ultimelor decepţii în dihotomia diferenţei dintre voia întâmplării şi întâmplarea voii…

Sentinţele descresc de la Infinitul ce nu vrea, sau nu poate să coincidă cu sine (de asemenea – Veşnicia), până la matrioşka efemeră, paradoxală, insignifiantă, dar care, din cauza claustrofobiei de sine, nu are unde se ascunde decât chiar în sine, din toate, în Infinit, Veşnicie, fabuloasa, efemera păpuşă ticsită cu păpuşi cam asta pilduieşte: Conţinutul conţinutului e de fapt Deşertăciunea deşertăciunilor… – totul fiind atât de dramatic, ca în poemul (sau... cocoaşa?...) lui Quasimodo despre aspra pedeapsă a naşterii şi bietul lucru căzut – omul, pe care îl culege pământul în Universul acesta care, se pare, reînvie totuşi mereu, fără să fi murit vreodată sau, poate, – să ascultăm şi cealaltă parte: moare totul, fără să se fi născut cândva, estimp din strană auzindu-se prelung-cântat: ... căci viaţa omului nu este altceva decât umbră şi vis…

Ce femeie! Dacă lui Columb i s-ar fi propus să aleagă între descoperirea Indoamericii şi descoperirea acestei fatale femei, sigur că navigatorul rămânea în Europa!, sfătuindu-l pe rivalul său, cavalerul Des Grieux, dar în special pe Géronte, bătrânul aristocrat (îndrăgostit-lulea şi chiar fumător de pipă) că – asta e – trebuie să se împace cu gândul că sentimentele îi vor fi mereu neîmpăcate, exact în spiritul autorului Prévost-abate ce o tot abate pe Manon de la calea cea dreaptă, de la fidelitate, spre amorul-omorul ca o fatalitate – ea, într-un fel asemănătoare reginei Cleopatra care, în atare subiecte tari, nu a fost chiar o efemeridă, însă oferind şi motive pentru a putea fi numită coleopter(ă) a puterii efemere sau, poate, cleopanteră ce moare de la dorita muşcătură a şarpelui veninos – draga de ea, CleoPatria dragostei care, presupun, ar fi priceput ce şi cum este cu această duplicitară ironie du(b)ioasă… – CleoPatria care, până astăzi, mai scoate din balamale pe bărbaţii geloşi şi egoişti ce cred – naivii! – că soţiile, iubitele lor mai bine şi-ar fi trădat patria, decât pe ei.

De regulă, filosofia moare precum se şi naşte – în împrejurări tulburi, undeva în propriile sale împrejurimi vaste nu totdeauna faste precum înţeleg unii din ce grăit-a Zarathustra, mai ales în post-istoria decretată de la sine de ne-regele Fukuyama. Sincer vorbind, mie unuia atare împrejurări îmi dau senzaţia de nămolos şi parcă acolo în adânc în loc de Atlantida deja întrevăd ruinarea raiului ce extinde teritoriul iadului, în timp ce ruinarea iadului consolidează iadul ca legitate-unicat de unică folosinţă pusă undeva la P.S.-ul Legilor lui Murphy… – pardon: ale lui Morfeu & Hypnos & Thanatos…

Şi parcă ar fi oarecum şi frumos în ruinarea raiului ce extinde teritoriul iadului, în vreme ce ruinarea iadului consolidează iadul – din cauza irizării flăcărilor, peste infern curcubeiele se încropesc mai des… Ca absurditatea în exces.

După atâtea isprăvi în budoare, Casanova ar fi putut purta pijama cu epoleţi, gândeşte precautul contemporan al nostru, văzând parcă aievea cum, în uşoara retorică a trupurilor clătinătoare, vin chipuri de amante-n pas agale, ca nişte amintiri semi-legale/ semi-ilegale, însă dulci năluci (poţi spune: pe sponci), precum cometele de câteva – clipe ale şampaniei ce descătuşează siajul aerian al spumei, şi bătrânul curtezan suspină aproape convingător: Ah, iubirile mele întâmplătoare, ceea ce mi-a fost cândva atât de aproape de trup n-aş putea spune că – azi – mi-ar părea foarte-ndepărtat de suflet…