– Activitatea dumneavoastră – cercetătoare, editor, scriitoare – este cel puţin intimidantă, cu atât mai mult cu cât practicaţi excelenţa (certificată prin numeroase premii şi distincţii) în fiecare dintre aceste domenii. Aş începe însă cu începutul, cu o fetiţă care a fost cândva pionieră şi care, mai târziu, a scris numeroase volume referitoare la comunism. Cum era acea fetiţă, ce visa ea pe atunci şi cum se raporta la regim, atât cât înţelegea?

– În primul rând, mulţumesc pentru aprecieri şi pentru întrebările foarte frumoase. Ca să răspund, ar trebui să precizez că m-am născut şi am copilărit într-un sat relativ mic (cam trei mii de locuitori, în Moldova erau şi sate de 12 mii de locuitori) şi departe (relativ departe, cam la 30 km) de vreun oraş, unde numai dacă îţi doreai să fii şef aveai obligaţia să fii membru de partid, iar părinţii mei nu au avut asemenea ambiţii. În familia noastră nu se discuta politică. Când părinţii aveau ceva de ascuns, discutau în rusă, iar eu mă supăram foarte tare. Apoi, când am mai crescut, le spuneam: „Am înţeles totul!” şi traduceam câteva cuvinte, ca să-i conving că am dreptate. Copiii erau traşi de limbă de tot felul de activişti şi era mai sigur ca ei să nu audă expresii vulnerabile. Când eram mică, am visat, pe rând, să fiu pictor, compozitor şi, de la 13 ani, scriitoare. În sat nu am avut şcoală muzicală, în clasa a şasea aş fi putut merge la o şcoală cu profil artistic, pentru pictură, dintr-un oraş apropiat, dar nu m-am dus. Am citit enorm şi am considerat lectura cea mai bună şcoală pentru ambiţiile mele literare. Am învăţat foarte bine, când mergeam la olimpiade, luam premii sau menţiuni. Mama mi-a fost dirigintă şi avea grijă să nu mă izolez de ceilalţi copii. Tot ea, de fapt, a ţinut să-mi dezvolte memoria de la o vârstă fragedă, învăţându-mă zeci de poezii pe de rost, ceea ce mi-a prins apoi foarte bine. Nimic din activitatea şi profilul fostei pioniere nu anunţa totuşi preocupările ulterioare pentru studiul comunismului. Nu mă raportam în niciun fel la regim, faptul că eram octombrel sau pionier, că sărbătoream ziua revoluţiei din Octombrie sau ziua Victoriei de 9 mai nu era perceput ca fiind parte dintr-o ideologie. Erau sărbători la care recitam patetic poezii sau mergeam la parade, îmbrăcaţi frumos, mergeam la pădure şi căutam grenade false (de lemn), ascunse printre crengi sau ierburi. Iar prin clasa a patra, la o sărbătoare festivă şi uşor militară, am împuşcat mai bine decât băieţii şi eram dată drept exemplu. Îmi amintesc arma lungă şi grea pe care n-o puteam ţine în mâini şi m-am întins pe burtă, ochind de jos. Eram mărunţică şi slabă, dar mândră nevoie mare că am nimerit ţinta.

– A existat un moment de dezvrăjire din infuzia propagandistică? Cum s-a întâmplat atunci?

– În toamna anului 1985 împlineam 10 ani. „Infuzia propagandistică” nu mai era ca altădată, în martie 1985, în fruntea URSS vine M. Gorbaciov, care va porni celebrele sale reforme, perestroika şi glasnost. În acea perioadă, ziarele cele mai cunoscute au început să publice materiale şi documente despre crimele comunismului şi ale conducătorilor URSS. Părinţii mei, ambii profesori, erau abonaţi la foarte multe reviste şi ziare, unionale (din Rusia) şi naţionale (din Chişinău). Îmi amintesc că citeam asiduu Komsomolskaia Pravda şi Argumentî i factî şi eram şocată de tot ce aflam. Acesta a fost momentul de „dezvrăjire” (deşi vrăjită nu am fost, fiind prea mică). Când toată generaţia mea a intrat în comsomol (abreviere de la „tineterul sovietic comunist”), o etapă intermediară între pionieri şi comunişti, eu am refuzat ferm şi eroic să accept. Invitaţia se făcea solemn, la ora clasei. Ca pionieră exemplară eram prima pe listă şi instructorul de pionieri (care ne invita) a ieşit foarte confuz din clasă, după ce a încercat să invite alţi colegi, dar nici ei n-au vrut, urmându-mi exemplul. În acea perioadă nu propaganda ne chinuia, ci economia care şchiopăta, au început să dispară toate produsele din magazine, s-a devalorizat fulgerător rubla şi tot ce au economisit oamenii s-a redus în câteva zile la zero. Şocul a fost mai degrabă economic decât propagandistic.

– De ce aţi ales mai târziu domeniul de studiu al cenzurii? De la ce a plecat această alegere?

– Pe scurt, din ambiţie. Pe lung, nu am ales, nici nu ştiam ce înseamnă asta. Eram cercetător ştiinţific la Institutul G. Călinescu al Academiei Române, la secţia Exilul literar anticomunist, secţie care după vreo patru ani de când lucram eu acolo s-a desfiinţat şi a trebuit să propunem alte proiecte şi să ne reorientăm spre alte domenii. Prin 2007, la fondul cenzurii de la Arhivele Naţionale lucra Dan Culcer şi mi l-a recomandat şi mie. Fondul se numeşte „Comitetul pentru Presă şi Tipărituri” şi poţi citi mult şi bine documente fără să-ţi dai seama că e vorba de activitatea unei instituţii a cenzurii. Am ars nişte etape ştiind despre ce era vorba. La început, era atât de complicat să descifrez, să înţeleg ce citesc, încât m-am gândit să renunţ, dar mi-am zis că trebuie s-o scot la capăt. Acum zece ani, în România erau puţine studii în zona cenzurii. Pe mine m-au interesat şi mecanismele valabile şi eterne ale cenzurii. Am avut acces la studiile din limba rusă în această zonă, iar modelul românesc din perioada comunistă era similar celui sovietic. Cenzura are nişte aspecte atât de ascunse şi greu de înţeles/ studiat, încât am insistat să merg până la capăt din ambiţie şi pentru propriul respect de sine. Am atins, literar sau ştiinţific, mai multe domenii sociale, dar cenzura a fost, de departe, cel mai fascinant şi mai inaccesibil domeniu.

– Şi, ulterior, aţi scris şi ficţiune despre cenzură... Cum a luat naştere romanul Caiet de cenzor?

– Da, ideea unui roman a apărut după ce publicasem deja sute de documente. Apăruseră volumele Epurarea cărţilor (2010), apoi antologia de documente Instituţia cenzurii şi studiul Controlul cărţii (2014), dar şi alte câteva articole de dimensiuni mai mici. Mai mulţi prieteni sau cititori mă întrebau dacă cenzura nu va fi şi temă literară, nu doar ştiinţifică. Cu ocazia lansării romanului Imperiul fetelor bătrâne, şi Marian Voicu m-a întrebat exact asta la o emisiune TVR, dacă nu voi scrie un roman despre cenzură. La început, eram fermă pe poziţii: nu amestec ştiinţa cu literatura, dar întrebarea nu s-a volatilizat şi ideea romanului s-a conturat foarte convingător şi puternic în capul meu. Mai întâi, am găsit procesele verbale cu caietele cenzorilor duse la topit, am căutat, cred că vreun an, un asemenea caiet, nu am găsit şi nu era greu de presupus că, la un moment dat, voi dori să îl inventez eu. În cele două volume dedicate Instituţiei cenzurii am inclus cele mai reprezentative tipuri de texte şi faptul că nu am găsit niciun caiet mi-a dat de gândit. E adevărat, eu căutam caietul pentru a-l edita şi include în antologia mea (ştiinţifică). Apoi am considerat că pot apropia de cenzură şi un cititor nepregătit (dar cine e pregătit pentru aşa ceva?), mai degrabă prin intermediul ficţiunii decât al documentelor brute. Am publicat mai greu volumele de documente şi, până au ajuns la public, le-am tot citit şi recitit, că ajunsesem tobă de cenzură, cum s-ar spune. Puteam să recit fragmente din documentele editate ca pe poezii. Aveam la dispoziţie situaţii, personaje, poveşti, pe care nu trebuia să le caut, că le ştiam pe de rost. Am revăzut doar dosarele din 1974, pentru că am pornit de la fuga unui cenzor, care fură un caiet. Structura romanului este simplă, clasică, vechiul procedeu al manuscrisului găsit, jurnal, însemnări. Evoluţia psihologică a personajului şi atmosfera, dedesubturile instituţiei cenzurii m-au preocupat cel mai mult.

– Romanul a fost tradus în limba engleză şi urmează să apară la o editură prestigioasă... Ne povestiţi mai mult?

– Am primit un mesaj de la Polirom, că o editură din New York a acceptat volumul, era acolo şi numele agenţiei care a făcut demersurile, Livia Stoia Literary Agency, împreună cu o listă de cărţi ale mai multor autori pe care le ceruse agenţia de la editură, şi numele traducătoarei, Monica Cure. Este prima mea carte tradusă prin intermediul unei agenţii, celelalte au apărut prin intermediul traducătorilor, care au propus ei, direct, cărţile unor edituri. Apoi am cunoscut-o pe Monica Cure, cu care am colaborat fructuos şi captivant. Monica este poetă, doctor în literatură comparată la Universitatea din California de Sud, bursieră Fulbright şi autoare a unui volum despre cărţile poştale (Picturing the Postcard: A New Media Crisis at the Turn of the Century). Monica îmi punea întrebări la care nu mă gândisem, căuta echivalenţele cele mai potrivite în limba engleză pentru invenţiile mele fonetice sau expresii dificil de tradus etc. E adevărat că nu m-am gândit nicio clipă că romanul ar putea fi tradus. Uneori mă gândesc că subiectele abordate ar interesa şi alt public, precum cel străin, dar tema cenzurii nu este nici profund emoţionantă, nici prea simplu de urmărit, de aceea nu mi-am bătut capul cu un vocabular accesibil şi uşor de tradus. Mă bucuram când mai primeam de la Monica mesaje cu nelămuriri, avansând în fiecare săptămână. Cred că dintre toate romanele mele, acesta este cel mai pretenţios şi sofisticat şi au fost momente când nu am invidiat-o pe traducătoarea romanului.

– Şi vorbim şi despre biografia romanţată – de ce Ionesco?

– Am văzut că alegerea mea a mirat, dar mi-am dat licenţa în dramaturgia lui Ionesco, aveam 20 de ani în anul V de facultate, când m-a bulversat teatrul lui şi cred că am simţit, după 25 de ani, că aş putea relua subiectul. Probabil alegerea a fost un pretext de a reveni la o dragoste mai veche. Îmi era dor de teatrul ionescian. Mai doream ca personajul ales să fie din exil, ca să îmbin utilul cu plăcutul (lucrez la departamentul Exilul românesc al IICCMER). A trebuit să caut detalii despre biografia lui şi despre timpul în care a trăit, apoi firul de la care să pornească povestea. Că absurdul (ca procedeu literar şi nu doar) m-a marcat foarte mult nu s-a prea văzut din cărţile scrise până acum, dar mai e timp.

– Şi dacă – utopic vorbind – ar fi să vă întâlniţi cu Ionesco, ce i-aţi spune?

– Că mi-a plăcut Regele moare. Minunată piesă! Şi altele sunt geniale, dar aceasta îmi pare cu totul deosebită şi tulburătoare. Cred că ar merge discuţia. Sunt câteva episoade din biografia lui rămase mai puţin cunoscute, cum şi unde a făcut armata, de pildă, care a fost soarta surorii lui căsătorite cu un purtător de cămaşă verde (nu ştiu dacă era legionar sau doar adept), despre vizitele soţiei şi ale fiicei în România... Aş avea ce să-l întreb.

– Ce anume credeţi – pentru că aţi empatizat cu personajul – că i-ar fi plăcut lui Ionesco cel mai mult din felul în care v-aţi apropiat de el?

– Maniera absurdă, rinocerii securişti, ironia, umorul. Sunt sigură că s-ar delecta cu fragmente precum: „Tovarăşe Ionescior, credeam, pe cuvânt de comunist, că numai noi avem rinoceri. Ştiu de fascişti, dar, după ce au pierdut războiul, le-a căzut de tot nasul şi am rămas doar noi. Şi ce şoc să văd Parisul plin de rinoceri şi rinoceriţe aşa cochete şi drăgălaşe, zău, îţi vine să le pupi pe corn! M-am documentat şi din surse demne de încredere şi se pare că rinoceri există peste tot, în număr variabil.” (p. 181) etc. Sper că se simte că m-am delectat şi eu scriind... M-a surprins deseori gândul că mi-aş dori să-i placă ce şi cum am scris.

– Cât este de important – ca autor român sau din Republica Moldova – să îţi fie traduse cărţile?

– Consider că traducerile sunt importante mai ales atunci când ai nevoie de încurajări, uneori şi partea materială contează (acestea fiind plătite). Totuşi, cred că ar trebui ca traducerea cărţilor să nu fie mai importantă decât scrierea lor, indiferent dacă eşti din R. Moldova sau din România. În ţările cu limbi de circulaţie restrânsă şi fără o reţea, dacă nu generoasă, măcar decentă de traducători, traducerea devine o rara avis, dar oricât de tradusă ar fi o carte, acest fapt nu te ajută, de obicei, s-o scrii pe următoarea mai bine. Dacă traducerile aduc o mare vizibilitate şi notorietate în viaţa publică, devii dependent de propriul succes, grăbit şi rapace, şi libertatea de creaţie are mult de suferit.

– Cum v-a primit publicul din străinătate şi cum aţi simţit empatia lui la întâlnirile directe?

– Am cunoscut mai ales publicul german şi am avut parte de un turneu lung cu romanul Kinderland, de care îmi amintesc foarte bine. Tema migraţiei este încă una sensibilă şi actuală, iar perspectiva abordată a fost una originală pentru cititorul străin, care numai la copiii singuri, abandonaţi în sate îndepărtate, nu se gândeşte în cazul valurilor de migranţi. La cititorii foarte educaţi, simpla politeţe e greu de distins de preţuire şi empatie. Dar când nu doar te întreabă şi te ascultă cu atenţie, dar mai şi cumpără cartea, atunci nu am dubii pentru ceea ce simt ei. Am avut multe întâlniri cu cititorii străini şi români şi, dacă romanele au fost de vânzare, nu s-a întâmplat să nu ofer autografe, iar de câteva ori s-au epuizat toate cărţile din librărie. Am auzit cum suna librarul la editură să mai ceară cărţi, că s-au vândut toate, spre marea mea fericire.

– Există stări speciale pentru studii istorice şi stări speciale pentru a scrie literatură? Cum ştie Liliana Corobca să le aleagă?

– Cea mai mare diferenţă între literatură şi istorie este că prima te caută ea pe tine, pe a doua o cauţi tu. Literatura mă inundă în valuri, scene, imagini, vine singură; pentru istorie cercetez, citesc, mă documentez. La Capătul drumului a fost şi una, şi alta.

– Ce e mai greu, mai solicitant, să scrii istorie sau ficţiune?

– Nici ficţiunea nu se scrie uşor, dar tot ce nu ţine de ea se scrie mai greu, în cazul meu. Mi se pare mai obositor să copiez documente de arhivă şi foarte plăcut şi uşor să inventez ceva din capul meu.

– Scrieţi – şi mă refer la cercetarea din zona istoriei – cu aşa-numitul „deadline”? E valabil şi pentru literatură, sau ea vine când vrea şi romanele au ritmul lor în care se lasă scrise?

– În zona istoriei am ajuns întâmplător, am dus la capăt proiecte dificile, multe au fost cu deadline, dar m-am descurcat, m-am încadrat în termenul indicat. Cu romanele e altfel, într-adevăr, nu am nevoie de termene pentru ele, ci de putere şi răbdare. Ele vin singure şi se scriu repede; cu tot ritmul meu alert, abia le fac faţă.

– Dacă ar fi să alegeţi un singur roman din cele scrise, care vă este cel mai drag?

– Îmi este foarte, foarte drag romanul pe care încă nu l-am scris. Dacă nu mi-ar plăcea atât de mult, dacă nu l-aş iubit cu devotament, nu l-aş scrie niciodată. Ceva mai minunat nu am citit şi nu am scris încă (e adevărat că am citit în ultimul timp cam puţin şi nici cu scrisul nu m-am omorât). Mă mângâie acest gând, mă înaripează. E perioada cea mai fericită pentru mine şi roman. Când încep să scriu, starea euforică se diminuează şi cuvintele aşternute pe hârtie nu se ridică, de multe ori, la înălţimea aşteptărilor mele şi a bucuriei anterioare. Din cele scrise n-aş putea alege, câte ceva din fiecare îmi este drag.

– E uşor să termini un roman şi să îi dai drumul în lume, către public? Există o detaşare din partea scriitorului sau scriitorul este în permanenţă legat de personaje, de stări, de locuri chiar şi după ce trece timpul?

– Detaşarea este hotărâtoare. N-aş putea merge mai departe dacă nu mă detaşez. Şi se întâmplă când încă lucrez la ceva, adică nici nu am terminat bine o carte, că deja mă îndepărtez de ea, uneori chiar încep alta imediat, ca să scap de personajele care tocmai m-au preocupat/ bântuit. Mi se pare uşor să termin o carte, uşor este şi să o încep. Greu e să menţin un ritm susţinut o perioadă îndelungată. După un timp, pot parcurge câteva pagini din vreun roman mai vechi şi să observ micile imperfecţiuni, aş putea face o recenzie ca şi cum nu eu am scris acea carte. Cred că şi altora li se întâmplă.

– De ce era esenţială o panoramă a comunismului, fie el din România sau din Moldova sovietică? Cum v-a venit ideea unui astfel de volum?

– Nu mi-am pus întrebarea dacă e sau nu esenţială. Am început cu un proiect al unei conferinţe, apoi am renunţat şi am propus un proiect de carte, care nu avea încă structura panoramelor. Am avut mare noroc de autori, care atunci când au văzut schema cărţii, au completat-o cu propuneri interesante şi m-au ajutat să găsesc noi contributori până am ajuns la schema finală. După ce a fost gata prima panoramă, m-am gândit şi la următoarele, ca replică şi continuare la modelul deja existent. Am vrut să fie o antologie cu texte de cultură generală şi un ghid util pentru cei interesaţi de anumite domenii, fiecare temă având la sfârşit o bibliografie relevantă. 30 de ani de la căderea regimului comunist, 30 de ani de postcomunism constituie perioade solide pentru un bilanţ şi, recunosc, rezultatul, cărţile publicate, au depăşit aşteptările. Mi-am abandonat romanele, ca să termin/ editez panoramele, considerându-le mai importante.

– Sunteţi o scriitoare de succes – succes de critică, de public, din partea breslei – recunoscută unanim ca fiind una dintre vocile tinere autentice şi valoroase din domeniul studiilor istorice şi din zona ficţiunii. Cât este de greu de gestionat acest succes? Schimbă el parcursul unui scriitor în natura sa, îl obligă?

– Mulţumesc! Dacă toate lumea spune că e greu să-l gestionezi şi că schimbă parcursul unui scriitor, aşa o fi. Dacă o carte are parte de un turneu, asta înseamnă deja un fel de succes. Mă sperie gândul că va trebui iar şi iar să vorbesc despre cenzură, despre nefericitul acela de caiet pe care l-am căutat în arhivă şi nu l-am găsit, despre departamentele cenzurii. Şi să vorbesc nu oricum, ci în engleză, şi nu oricui, ci unui public american. Doamne, ce chin, ce soartă oropsită, când nu-mi doresc decât să stau ghemuită în colţişorul meu cu o foiţă şi să tot scriu. Succesul obligă mai mult decât insuccesul, îţi fură timpul preţios, ştiu asta de mult şi îmi las o portiţă deschisă. Sunt conştientă că unele scene sau subiecte pe care le abordez nu sunt deloc de succes. Pornesc cu modestie la drum şi consider că cea mai mare realizare e că duc povestea la bun sfârşit. Totuşi, nu cred că evoluţia unui scriitor este marcată de succes în primul rând, cel puţin în cazul meu nu succesul (sau lipsa lui) a stat la baza opţiunilor mele tematice.

– Dacă nu ar scrie, Liliana Corobca ar face.... ce anume?

– Aş picta. Aş preda. Aş citi. Aş mai învăţa vreo două limbi străine.

– Dar ce reprezintă pentru dumneavoastră scrisul, literatura, plonjarea aceasta în ficţiune?

– Soluţii pentru o lume mai bună, mai dreaptă şi mai fericită.

– Şi o provocare ludică, cum şi unde vă vedeţi peste... să spunem zece ani?

– Nu-mi vine un răspuns ludic în cap. Mi-ar fi plăcut să răspund unde aş dori să fiu, nu unde mă văd. Lucidă cum sunt, mă văd muncind ca acum, cu ceva mai multe cărţi, dar sper, la fel de veselă şi optimistă. Tot la Bucureşti, că numai gândul că ar trebui să părăsesc acest fermecător oraş puturos mă înfioară. Îmi plac călătoriile din ce în ce mai scurte şi consuetudo est altera natura – m-am obişnuit foarte mult cu oraşul în care locuiesc de peste 20 de ani. Sper că în zece ani să se majoreze taxa de arderea gunoaielor la fabricile de la marginea Bucureştiului şi gunoaiele provinciale româneşti, precum şi cele europene să ardă la ele acasă.