Un roman de referinţă al literaturii creştine
de Luiza Barcan
Prima ediţie în limba română a romanului lui Michel Tournier, Gaspar, Melhior & Balthazar, a fost publicată în 2003 la Editura Polirom. În original, cel de al patrulea roman al reputatului scriitor francez vedea lumina tiparului la Editura Gallimard, în 1980. Nu mă îndoiesc de faptul că în intervalul de 23 de ani scurşi de la publicarea acestei cărţi şi până la traducerea ei în româneşte, mulţi iubitori de Tournier şi de roman francez o vor fi citit în original. Nu suficient de mulţi însă încât prima ediţie românească să nu se fi epuizat rapid. Îmi aduc aminte, bunăoară, chiar de subsemnata, întrebând ani de-a rândul la standul Editurii Polirom, din cadrul târgurilor bucureştene de carte, dacă nu mai au cumva, pe undeva, rătăcit, un exemplar din Gaspar, Melhior & Balthazar. Aşa de mult doream să-l dăruiesc prietenilor mei... Am avut de aşteptat până în 2010, când, în fine, Editura Rao, de data aceasta, a publicat a doua ediţie a romanului. Pentru mine, mărturisesc cu mâna pe inimă, a fost evenimentul editorial al sfârşitului de an. Am cumpărat toate exemplarele prezente într-una dintre librăriile din oraş şi am putut, după o aşa frustrantă aşteptare, să dăruiesc prietenilor mei cei mai dragi această carte. Şi nu oricând, ci chiar de Crăciun. Acum, aş vrea să v-o dăruiesc dumneavoastră, celor care vă obosiţi să citiţi rubrica mea, fie numai şi sub forma unei sugestii de lectură. În frumoasa şi inspirata traducere a Mihaelei Voicu (ambele ediţii), romanul lui Michel Tournier se impune cititorului român ca una dintre cele mai pline de substanţă naraţiuni moderne ce au ca temă un episod esenţial din istoria Noului Testament: naşterea Mântuitorului Hristos. Regii magi, ajunşi la Betleem urmărind o stea călăuzitoare neobişnuit de mare şi de luminoasă, ca să se închine şi să aducă daruri unui Prunc-Împărat născut într-o grotă şi culcat într-o iesle, sunt amintiţi doar într-una dintre cele patru Evanghelii canonice: cea a lui Matei. În cele 16 versete dedicate acestui episod nu este însă menţionat numele vreunuia dintre regi şi nici numărul lor, dedus ca fiind trei, după numărul darurilor oferite Pruncului: aur, smirnă şi tămâie. Numele celor trei regi magi este preluat de Tournier din scrierile apocrife şi din diferite legende cu această temă. Bogăţia surselor folosite de romancier contribuie la dezvoltarea ritmată şi armonios structurată a unei naraţiuni evocatoare de atmosferă, pline de culoare şi de emoţie. Altoirea unor episoade relatate în legende sau apocrife pe textul canonic al Evangheliei după Matei completează, mai ales la nivel emoţional, lacunele din textele sacre. La fel cum multe scene din iconografia bizantină au ca izvor de inspiraţie Evangheliile apocrife (Naşterea şi Adormirea Maicii Domnului, de pildă) fapt bine argumentat şi detaliat de Cristian Bădiliţă în studiul introductiv la volumul său Evanghelii apocrife (editura Polirom, 2007) , tot aşa, romanul lui Tournier adună laolaltă multe dintre sursele cunoscute spre a reface, prin mijloacele ficţiunii literare, dintr-o perspectivă originală, episodul princeps al istoriei mântuirii neamului omenesc, dar şi spre a umple golurile lăsate de o sacră tăcere. Rezultatele sunt pe măsura unui travaliu înduhovnicit prin care ni se dezvăluie nu doar un scriitor de primă clasă, dar şi un subtil teolog. Pe drept cuvânt, Cristian Bădiliţă socoteşte cartea lui Tournier, Gaspar, Melhior & Balthazar, ca fiind unul dintre cele mai frumoase romane creştine scrise vreodată. Romanul e structurat în unsprezece capitole coagulate în jurul protagoniştilor: Gaspar, regele negru al Meroiei, Baltazar, regele estet al Nippurului, Melhior, regele dezmoştenit, principe de Palmyrena, Irod cel Mare şi Taor, principe de Mangalore şi magul-surpriză, cel de al patrulea, pe care nu-l aminteşte nici o Evanghelie, nici canonică, nici apocrifă, ci doar o legendă ortodoxă rusească povestită de pastorul american Henry L. Van Dyke şi de germanul Edzard Scahper (conform post-scriptumului romanului). Evenimentul care schimbă faţa lumii, naşterea tainică şi smerită a Fiului lui Dumnezeu în noaptea solstiţiului de iarnă, într-o peşteră de la Betleem, e relatat într-o manieră plină de candoare şi inocenţă de către măgarul şi boul ce-L încălzesc pe Prunc cu răsuflarea lor. Iată, spre exemplificare, doar un scurt fragment din Spusa măgarului: Când m-am trezit, am simţit că ceva se petrecuse, nu doar în adăpostul nostru, dar pretutindeni am putea spune, chiar în cer, din care prin acoperişul nostru sărăcăcios puteam vedea fâşii scânteietoare. Liniştea adâncă a nopţii celei mai lungi a anului învăluise întreg pământul şi ai fi zis că acesta rămăsese neclintit, iar cerul îşi oprise răsuflarea ca să n-o tulbure. Nici o pasăre în copaci. Nici o vulpe pe câmpuri. Nici un şoarece în iarbă. Vulturii şi lupii, tot ce are plisc şi gheară şi colţi nu mai pândea prada, ci veghea cu burta goală şi cu privirea aţintită în întuneric. Până şi licuricii îşi camuflau luminiţele. Timpul se oprise într-o eternitate sacră. Şi, deodată, într-o clipă, s-a produs un eveniment formidabil. O tresăltare de bucurie nestăpânită a străbătut cerul şi pământul. (...) S-a auzit râsul cristalin al pâraielor şi cel maiestuos al fluviilor. În deşertul Iuda, un foşnet de nisip a mângâiat laturile dunelor. O ovaţie care creştea din pădurile de terebinţi s-a însoţit cu aplauzele catifelate ale bufniţelor. Firea întreagă a tresăltat de bucurie. Simplitatea aparentă a naraţiunii, scriitura nesofisticată a romancierului, evidentă în fiecare dintre confesiunile la persoana I ale regilor magi, apelează tocmai la sufletul deschis al cititorului, la acea sensibilitate capabilă să (re)trăiască evenimentul sacru şi toată ţesătura de întâmplări din jurul acestuia. Câteva foarte mari idei se desprind din roman şi fiecare dintre ele este ilustrată de câte un protagonist. Întâlnirea regilor magi cu Pruncul Iisus are loc în chip diferit, în perfectă consonanţă cu sensibilitatea, personalitatea, aspiraţiile şi neîmplinirile fiecărui erou. Regelui african Gaspar, Pruncul Sfânt i se înfăţişează în chip de copilaş negru. Inteligent şi sensibil, zgâlţâit până la temelia fiinţei de revelaţia trăită, Gaspar primeşte lecţia iubirii supreme. Înţelege că a iubi înseamnă a dărui şi nu a cere. Se întoarce, astfel, în ţara sa, mântuit, dacă se poate spune aşa, de iubirea bolnăvicioasă pentru o infidelă sclavă, pe care decide să o elibereze. Regele îndrăgostit de artă Baltazar, izgonit din patria lui de o puternică revoltă iconoclastă descoperă, întâlnindu-L pe Prunc, că o nouă artă se naşte odată cu Dumnezeul întrupat: arta creştină: Pe Muntele Sinai, Iahve s-a ascuns într-un nor în faţa ochilor lui Moise. Acum acel nor s-a risipit şi Dumnezeu întrupat într-un copilaş s-a arătat. Era de ajuns să-l privesc pe Asur ca să văd strălucind pe chipul unui artist aurora unei arte noi. (...) Mă întrebi ce am găsit la Betleem: am găsit împăcarea imaginii cu asemănarea, regenerarea imaginii datorită renaşterii unei asemănări subiacente, îi mărturiseşte Baltazar lui Taor. Prinţului alungat de la tron şi din ţara sa, lui Melhior, i se revelează că adevărata şi veşnica împărăţie nu e pe pământ: Arhanghelul Gabriel, care veghea la căpătâiul Pruncului, m-a învăţat prin Iesle puterea slăbiciunii, blândeţea celor nonviolenţi, căreia nimic nu-i poate sta împotrivă, legea iertării, care nu desfiinţează legea talionului, dar o transcende infinit. (...) Împărăţia lui Dumnezeu nu va fi nicicând dăruită odată pentru totdeauna, aici sau acolo. Trebuie să-i făurim cu răbdare cheia, iar cheia suntem chiar noi. În fine, cel de al patrulea rege, Taor, prinţul răsfăţat al dulciurilor din îndepărtata Indie, nu pleacă spre Betleem pe urma stelei, ci pe urma reţetei rahatului cu fistic, cel mai desăvârşit cofet cu care se întâlnesc, la un moment dat, papilele sale pofticioase. El ajunge întotdeauna ultimul la locul evenimentelor sacre, tocmai pentru a dovedi adevărul spusei Mântuitorului că cei de pe urmă vor fi cei dintâi. Aventura călătoriei sale cu ţel derizoriu se transformă într-o extraordinară metaforă a convertirii şi a primirii harului. Ajuns ultimul şi în casa unde se săvârşise Cina cea de taină, după anii îndelungi de calvar petrecuţi în infernul sării, Taor primeşte primul Sfânta Euharistie. Dintre toţi eroii romanului, el este singurul convertit fără ca să-L fi văzut pe Fiul lui Dumnezeu, deşi este contemporan cu venirea Sa în lume. Taor este, se poate spune, chiar primul care primeşte cunună mucenicească, fiindcă, în numele iubirii cu care este binecuvântat de Pruncul la a cărui naştere ajunge prea târziu, consimte să-şi dăruiască viaţa şi libertatea în schimbul eliberării din ocnă a unui semen năpăstuit. Taor devine, astfel, primul mărturisitor creştin. Gaspar, Melhior & Balthazar: un roman de neuitat, o carte de căpătâi pentru cititorul creştin.
|
|