In Honorem Gheorghe Grigurcu

„Amar, pe lume,-i orice tîrg...
Îngăduie,-n foburgul
pe care-l ‘nalţi prin har şi sîrg,
să te salut, Grigurcu.”
Şerban Foarţă

De ce in honorem? Pentru că, de-a lungul vremurilor, Gh. Grigurcu a dovedit următoarele calităţi: spirit de sacrificiu, înţelepciune, echilibru, o excelentă intuiţie critică şi, cu un cuvînt-cheie des uzitat de domnia sa, modestie. Fiinţa de hîrtie s-a suprapus exact peste cea de sînge şi carne, exemplarul eseist bine ştiind că „imoralitatea omului se transmite operei, aidoma unei boli contagioase şi implacabile”.
Primele pagini din volumul Intelectualii faţă cu democraţia (ed. Pleiade, Satu Mare, 2010), intitulate Intelectualii şi politica, „plătesc” cît o mărturie de credinţă. Gheorghe Grigurcu şi-a propus o existenţă în demnitate, fără grăunte de compromis cu Puterea, dar şi fără a se cantona în intemporal. Nu se izolează în vreun turn de fildeş sau cameră tapetată cu plută, e prezent în polis, în agora, nimic din ce-i mundan nu-i rămîne străin. Intervine cu responsabilitate, cuvînt demonetizat de cobreslaşii al căror caracter e departe de a ajunge la înălţimea talentului. Şi-a asumat rolul de „cleric” exigent, dar exigenţa morală o aplică, în scrierile sale cu target pedagogic, sieşi cel dintîi, pe urmă celuilalt.
Grigurcu e dăruit cu o karmă de luptă, spre a uza de sintagma norocoasă a unui poet, altul decît autorul „trandafirului care învaţă matematica“ pentru a fi bun logician. Nu i-e frică (şi preţuiesc asta first of all) să fie socotit de politicieni antipatic, arogant, nedrept, „rău”, iar expunerea la riscul de a-i contraria pe „oamenii zilei” este, şi pe vechi, şi pe nou, maximă. Nici nu-l văd vieţuind „în confortul celebrităţii”, într-o gloriolă de tip „elitist”.
Un decalog al intelectualului, decupat din multele confesiuni-document, ar putea fi astfel formulat: 1. Slujeşte-ţi comunitatea de la antipodul Puterii. 2. Nu trişa cu principiile. 3. Nu vinde şi nu te vinde. 4. Nu juca în partidă dublă. 5. Nu te descurca pe seama celuilalt. 6. Nu minţi în numele adevărului. 7. Nu-ţi suspenda spiritul critic în folos personal. 8. Judecă-ţi aproapele ca pe tine însuţi. 9. Deosebeşte ideile de idoli. 10. Trăieşte teandric.
Iar Puterea are darul ei de a compromite marile teme: consens (sub mandat Iliescu), alianţă democratică (sub mandat Constantinescu), trai decent, existenţă normală (sub mandat Băsescu). La întrebarea: „intelectualii trebuie să fie «angajaţi» ori independenţi”?, optez pentru independenţi. Urăsc „angajarea” ca sarcină de partid şi nu mi se pare inutil să repet că această angajare în front(uri) politice a dus, în comunism, la schizofrenie, dar nici acum nu-i altfel: eşti exclus dacă n-ai votat după cum au cerut enteresele partidului, contra propriilor convingeri. Să fii membru PDL şi să-ţi exprimi o rezervă faţă de bi-ministresa El Udrea echivalează cu o crimă de lese-imagine a României. Ca să fii om politic, „trebe” să ai „tupeu” şi „uşurinţa de a face compromisuri”, cerinţe pe care fostul rector D. Oprea, de la Iaşi,  le contabilizează la calităţi. În atari condiţii, implicarea într-o partidă care-şi schimbă doctrina (schimbarea se aduce la cunoştinţa membrilor  – cf. sintagmei comuniste) pare a fi ŕ l’aveugle. Să fie o atitudine specific est-etică? Nu, dacă citim  însemnările Margueritei Yourcenar din Denier du ręver, Gallimard, ’71: „Un bătrîn pictor, Clément Roux, îi spune unui anarhist că un prieten, dirijor la Scala, i-a povestit că, atunci cînd are nevoie de zarvă, başii cîntă în culise un singur cuvînt foarte sonor RUBARBARA. Se cîntă în canon... BARBARA-RU... BARARUBAR... RARUBARBARA. Vezi efectul? Ei, bine, fiule, pentru mine politica, de dreapta ori de stînga, asta e RUBARBARA”. Chiar dacă obolul a fost dat în numele unui proiect – vai! – utopic al existenţei. Drieu de la Rochelle s-a sinucis în ’46. Citez din jurnal: „Da, eram, sunt, cu adevărat fascist. Am crezut într-un vis, aşa cum i se cade unui intelectual şi rămîn credincios acestui vis”. Ezra Pound, pentru discursurile fasciste la radio şi Knut Hamsun, care i-a oferit cu Goebbels medalia sa Nobel (1920) au fost declaraţi nebuni. Heidegger a plătit scump pentru trecut nazist, deşi naziştii nu-l considerau de-al lor pe ciudatul filosof. Iar exemple de cobai ai doctrinelor ori de falşi cobai se pot da cu nemiluita.
Vocile curate nu se prea aud în acest discurs babelizat. La moartea lui Sartre, 18 aprilie ’80, promotor al „noului intelectual”, la funeralii participă zeci de mii de oameni, în frunte cu preşedintele Giscard D’Estaing. Liberation scrie despre „imensul Sartre”, ocupant al secolului XX, la fel ca Voltaire, la fel ca Hugo, în secolele lor. Adversarul lui Sartre, Raymond Aron (m. 20 oct. ’83) n-a fost la fel de ridicat în slăvi. Rebelul atrage mulţimile mai sigur decît înţeleptul lucid; optimistul revoluţionar e mai agreat decît inteligentul echilibrat, consecvent. La noi, Ticu Dumitrescu n-a avut aprecierea (cuvînt rostit des de Iliescu, dînd larg din mînă) foştilor nomenclaturişti şi securişti, fiind acoperit de injurii.
„De meditat, neapărat de meditat“, conchide eseistul.
Mai dificilă decît întrebarea: „pot face intelectualii politică?” e alta, adresată de Paul Aretzu: „Consideraţi că un scriitor se poate implica în viaţa politică?”, la care intervievatul răspunde: „De ce să nu se poată implica? Nu e şi el cetăţean?”, pentru ca altundeva să aserteze: „Zoon politikon ca tot omul, scriitorul n-ar putea fi acuzat că face politică, ci doar că face un anumit fel de politică”. Cum ştie să agreeze diferenţa de opinie (argumentată, fireşte), îl contrazic: scriitorii au fost mereu victime ale politicii. Şi cînd s-au situat în vîrful trebii, şi cînd s-au arătat opozanţi. Toţi, dar toţi scriitorii care au intrat în politică au fost înfrînţi, vezi cazurile Kogălniceanu, Maiorescu, Iorga, Stere... După L. Kalustian, arhiva Stere a fost arsă de un comando sovietic, în ’45, în curtea conacului de la Bucov, sub ochii Anei Stere. Amestecul în politică l-a costat enorm pe filosoful Ion Petrovici. În 30 dec. ’44, a fost trecut pe lista criminalilor de război. „Criminalul”, ca ministru al Culturii, a înfiinţat editura Casa Şcoalelor şi Filarmonica din Iaşi; i se datorează şi grupul de statui Maiorescu/ Conta/ Xenopol, din dulcele meu tîrg şi rotonda scriitorilor din Cişmigiu. I-a luat locul, ca ministru al Culturii, agentul sovietic Ştefan Voitec. Urmare a atacului din Scînteia lui Brucan, a fost ridicat şi dus în lagărul de la Caracal; după zece ani de suferinţă cumplită la Aiud (’48-’58), a fost transferat la Rîmnicu Sărat, apoi în Domiciliu Obligatoriu, în Bărăgan. Întors la Bucureşti, tot în D.O., căuta otravă ca să scape de comisarii politici care-i confiscaseră casa. A fost urmărit de Securitate pînă-n moarte (pe stradă, în februarie ’72).
Se ştie cît rău a făcut politica lui Goga, Crainic, Gyr, Arşavir Acterian, Sandu Tudor, Andrei Ciurunga, Sergiu Dan, Ovidiu Papadima, Traian Chelariu..., dar şi intelectualilor de prestigiu care au cedat Puterii, ca Vianu, G. Călinescu, Rosetti... Şi nu mă gîndesc la clănţăii suiţi de PCR, ca Nicolae Dragoş, Brad, Crînguleanu, Pardău, nici la nulii Traian Iancu, Haralambie Ţugui et alii, ci la Beniuc, Jebeleanu, Baconsky, Radu Cosaşu, Florin Mugur, Ion Gheorghe... Cariera lui Adrian Păunescu, „personalitate robustă, angajată însă pe panta unei îndelungate, progresiste, nu o dată scandaloase alienări”, cum crede Gh. Grigurcu, e una dintre dovezi. Cînd şi-a exprimat sentimentele umflate, „ultrasentimentele”, faţă de Ceauşescu, „fiorul liric i s-a diluat”.
Nu, scriitorul nu trebuie să se înregimenteze politic, sub o anume siglă. Altfel, deşi I.Dezideriu Sîrbu (arestat, anchetat, încarcerat pe motive politice) ne asigură că „nu păşim de două ori în aceeaşi apă a Răului sau a Prostiei”, istoria o să-şi tragă la xerox anume secvenţe. O şi face, dacă ne gîndim la servilii pitici de grădină (a preşedintelui). Unora li s-a părut armonios „crăngănitul corbului”, după sonurile cucuvelei. Banul (becal) înmoaie. Cum să nu-l lauzi pe Adrian Năstase cînd a oferit miliardul scriitorilor? Apud Marx, „existenţa determină conştiinţa”. Oricum, soluţionarea Răului nu e politică; dimpotrivă, e morală, spirituală, cum ştim de la Soljeniţîn, la care harul estetic e şi etic. „Morala îşi are sorgintea în religie”, notează decis Grigurcu.
Eminescu n-a fost membru de partid, nici conservator, nici altceva, dar interogaţiile sale au o incredibilă perenitate, deşi sunt destui eminescofobi care-i contestă actualitatea, arătîndu-se gata să vîre iarăşi Doina-n carantină, ca să n-o supărăm pe doamna UE. După ureche (dinspre Academia Caţavencu), se acuză „reactualizarea îndemnurilor poetului naţional de a-i urca în spînzurători pe străini”. Aşa o fi? Deocamdată, „simbolic” e spînzurat Avram Iancu.
Nu, n-aş fi crezut că, după ce-au salutat „realizările în baza indicaţiilor tov. Ceauşescu”, scriitorii vor trece la construcţia dubiosului mit băsesc. „Sub becisnice vremi” (Eminescu), maleficiul (cuvîntul lui Gh. Grigurcu) persistă. Neinhibat de puternicii momentului, eseistul îşi manifestă a permanent point of view: condamnarea colaboraţionismului şi a neocolaboraţionismului. Chestiune de curaj? Cornelia Pillat mărturisea lui Stelian Tănase că lor (lui Noica, lui Dinu Pillat, doctorului Voiculescu) nu le era frică. „Erau nişte oameni direcţi. Nu că aveau curaj, aşa erau născuţi, educaţi“ (v. Anatomia mistificării, Humanitas, 2003). Subscriu acestei ipoteze. Îmi place să cred că te naşti curajos cum te naşti cu ochii albaştri. Grigurcu – aşa-i el – dispreţuieşte „recompensa în monedă administrativă”, distincţiile „de rever”. Nu-l văd nicicum ademenit de sirenele Puterii, oricît l-ar costa asta pe plan social. Iar soarele Toscanei, spre a trimite la un vers din Muzeu (ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008), îl poţi vedea şi la TV.
„Salvatorii Patriei”, numiţi astfel de Dan Culcer, se duc la Curtea de la Neptun, făcînd recurs, cînd le convine, la patrie, care trebuie salvată, şi la popor, care se cuvine (i)luminat. Şi cîţi alţii n-ar fi dispuşi să mîngîie clanţa de la Cotrăceni, în grafie de cronicar, ca să devină credincioşi în grad de cavaler. În atenţia lui Mircea Cărtărescu: trebuie să fii la antipodul Puterii ca să intri în atenţia nobelizatorilor. Omonimul a(d)miralului, Traian Ungureanu, îl laudă pe preşedinte ca şi cum ar fi şcolit la Scînteia mare şi mică, nu la BBC. După TRU, Băsescu este „excepţia democratică”; fără preşedintele luptător, am intra în regresie, ceea ce îi dă vertijuri; mai mult încă, Băsescu este „ereticul care nu arde şi se întoarce înjurînd de pe rug”. Ce-i drept, înjurînd e cuvîntul potrivit. Cît despre Sever Voinescu, a introdus conceptul de „băsescianism” (şi nu-i mulţumesc pentru inovaţia asta lexicală).
Gheorghe Grigurcu îşi invită cititorii la analiza lucidă a mentalităţilor civice, accentuînd pe tarele privilighenţiei, destul de descalificată prin „sluj-slujire”. Multe statui postdecembriste sună a gol, a spart, ori se arată a fi de mucava. Şi eseistul nu-i niciodată filotim. Pentru situarea faţă de Iliescu, Roman şi de funcţii publice, cade la examinare critică Andrei Pleşu, ca profesionist al dilemelor, aşadar îndoindu-se sistematic. Grigurcu i-o opune pe Ileana Mălăncioiu, „conştiinţă netranzacţională”, postdecembrist. Angelologul foarte materialist (de la materialism dialectic) îl enervează pe polemist cu controversabila minima moralia. Cuvîntul controversabil (marca Grigurcu) e folosit şi în legătură cu G. Liiceanu, „o fiinţă esenţialmente controversabilă”. Iată şi un citat din filosoful poematic folosit ca punct de sprijin în argumentare: „Cărţile edificatoare sunt monotone şi îţi propun experienţe de care nu eşti în stare. Kierkegaard pălăvrăgeşte enorm; Hegel e ca o flaşnetă; Levinas e mediocru; Hesse e plicticos; Cioran e minunat, dar previzibil şi îţi taie şi pofta de mîncare”. Dar ce poftă de mîncare, ce foame pantagruelică are homo consumericus, gata să se declare avînd chimie cu Băsescu (după ce-a avut chimie cu savanta-n polimeri), să se înregimenteze supt Emil (ca istoricul Zoe Petre), să-l manelizeze pe „nea Nelu” ca apoliticii declaraţi (la noi, şi apolitismul e politic), să lupte pentru Războinicul Luminii, ca Dan Pavel?
Cît despre foştii utecei şi utecele, sunt ca hîrciogii, cu fălcile mereu pline. Premierul Boc a participat cu răspundere, angajat plenar la devenirea comunistă a patriei. Saluta hotărîrile Congresului XIII PCR, ca student la Facultatea de Filosofie din Cluj. Micul Boc înţelegea uriaşa dimensiune politică a partidului unic, pentru ca, la alegerile PDL din Gorj (19 martie 2011), să lupte cu „gogoaşa socialistă”. Unde? Chiar în Amarul Tîrg. Şi cîţi n-au deprins ştiinţa înaintării cu un picior pe trotineta UTC, ca actualul şef al SRI? „Nesupusul” Mihai Dinu Gheorghiu n-a semnat texte profesionist-marxiste în SLAST? Cîţi membri PCR excluşi din organizaţie cunoaşteţi, care să fi căpătat paşaport pentru a bursa, după ce au fost scoşi din rîndurile partidului?
Un editorialist cu muşte pe conştiinţă se vrea Lech Valesa; Alina Evanghelista se simte mereu contracarată şi denigrată. Şi asta pentru că „analista care contează” irită cu enormităţile ei. Gh. Grigurcu nu i le trece cu vederea. Doamna Pippidi, „cu un rictus ţîfnos”, o mustră de sus pe Doina Cornea; SARe la disidentă pentru că „nu-i place Băsescu”. Între timp a schimbat p.d.v.-ul. De altfel, la capitolul compromis nici nu există gap între generaţii. Şi dejiştii, şi ceauşiştii şi-au schimbat „nasurile şi obrazele”, cum ar spune Arghezi. C. Daicoviciu a fost întîi legionar (incriminat rău de Leonte Răutu la o „consfătuire cu cadrele din propagandă”, în ’53), a intrat apoi în Frontul Renaşterii Naţionale al lui Carol II, pe urmă în partidul lui Groza. După propria-i mărturisire, consemnată de N. Balotă: „Dar să ştii că eu am jurat credinţă la 5 regi şi pe toţi i-am trădat”. Adică pe Ferdinand, Carol II, Mihai, plus pe cei doi „chezaro-crai ai Austro-Ungariei”. Şi pentru că a mers cu Steaua, apoi cu Steaua Roşie, ca-n tristihul lui Adrian Păunescu, „Steaua sus răsare/ Ca o taină mare/ A clasei muncitoare”, Daicoviciu, ca decan, l-a scos pe Blaga din Universitate cu portarul. Din lipsă de fler politic, Tudor Vianu s-a înscris în partidul lui Goga (’32-’35). „Complexul evreului”, zic unii. A cedat, din frică, şi dictaturii Pauker. Din aceeaşi lipsă de fler politic, Vladimir Streinu (după mărturia fiicei, Ileana Iordache, s-a băut şampanie în noaptea de 23 August ’44), Ş. Cioculescu, Camil Petrescu erau convinşi că vin americanii. Au crezut (ca şi Vinea, Carandino, poate şi Păstorel) că, apărînd în presa comunistă fără a urma dogma realismului-socialist, s-ar putea obţine o „liberalizare” a literaturii, în sensul bun al cuvîntului. Numai că, treptat, s-au lăsat folosiţi de Putere.
Explicaţii pentru cedări s-au găsit şi se găsesc. Versurile citate mai sus le-ar fi scris Păunescu numai „ca să reintroducă datinile, colindele”, cum comunica la Cristoiu-n emisiune, într-un decembrie 2006.
Scriitorii de Partid şi de Stat Socialist apelează la inginerii autobiografice: că au fost adjuncţi, nu directori de instituţii de cultură, secretari de redacţie, nu coşcogea secretari generali. Un scriitor activ(ist) se disculpă: n-a fost membru plin în CC, doar supleant 10 ani, pentru că Elena nu-l suporta, aşadar PCR-ul l-a ţinut nu pe palme, ci în palme. Au fost şi au rămas „orfani ai curajului”, spre a le spune ca Monica Lovinescu. Iar diabolica versatilitate a lui Brucan a dat roade. Numărul de „mobilităţi” trans-partinice le-a deţinut G. Pruteanu: trei.
În fapt, ai de ales zwishen MACHT und OHNMACHT, iar rolurile sunt împărţite fără echivoc: ori rezistent, ori colabo. Tertium non datur. Numai că verticalii (ca Paul Goma, Bujor Nedelcovici, Grigurcu, LIS, Dan Culcer, Luca Piţu, Andrei Vartic, Mihai Ursachi, Dorin Tudoran) sunt, dacă nu busculaţi, atunci supuşi unor judecăţi nenuanţate, în numele Vinei Colective, ca să nu mai facem vreo diferenţiere între drepţi şi păcătoşi. Ni se tot repetă că toţi au fost maculaţi, toţi au avut fisuri de caracter. Să fie adevărat că nu ne plac reperele şi că-i micşorăm pe cei curaţi? Ca Paul Goma, care se bucură de un rău tratament, de o nedreaptă recepţie.
La fel ca nobelizatul Iosif Brodski, exilatul rus, Gh. Grigurcu crede că o conştiinţă poate ignora o existenţă precară. Dacă aş face un portret al scriitorului de insucces social, dar de succes moral, l-aş ilustra cu portretul său. Şi nu-i flaterie, nu-s elogii de circumstanţă la ceas aniversar.
Ce-ar mai fi de spus? Îi urmăresc/ urmez pe scriitorii-voci ale timpului lor, nepermiţînd alt control al minţii numit corectitudine politică; abordînd, ca Gh. Grigurcu, tema spinoasă a carenţelor democraţiei. „Întotdeauna, spunea Ana Blandiana, într-un interviu, lucrurile grave şi periculoase se desfăşoară sub masca unor fraze care par bine intenţionate”. Somnul spiritului critic naşte monştri. Şi pentru că mă bucur cînd descopăr afinităţi (s)elective, dar şi ideatice, promit să revin (cu aceeaşi stimă afectivă) la eseul tipărit de editura Pleiade, tratînd, într-un stil de o acurateţe exemplară, boala de Putere, una dintre cele mai urîte maladii morale.
Gheorghe Grigurcu, românul din Soroca, e de respectat şi omagiat.