DAnnunzio simbolica focului
de Maria Tronea
În
fastuosul imaginar dannunzian, simbolica focului este dominantă. Explicaţia
rezidă, fără îndoială, în natura incendiară a omului DAnnunzio, un veritabil
suprafoc, care ilustrează teoria lui Bachelard din Psychanalise du feu
: Suprafocul prefigurează supraomul. Şi, invers, supraomul, în forma sa
iraţională, visat ca o revendicare a unei puteri doar subiective, nu este decât
un suprafoc. Beţia panică, trăsătură individualizantă a operei dannunziene
este ea însăşi expresia arderii, exprimând un senzualism neînfrânat.
Atracţia
pentru astrul scânteietor poate fi explicată şi prin spaţiul de origine al
scriitorului, născut la 12 martie 1863 la Pescara, în ţinutul Abruzzi-lor, pe
ţărmul însorit al Adriaticei. O primă prezenţă a soarelui se înregistrează în
sonetul Scrisoare mamei, scris la vârsta de şaptesprezece ani: Din când
în când, zefirul de pe mare/ Mi-aduce un val de proaspete mirezme,/ Şi-acolo-n
fund, în bucuria umbrei/ Şi luminei,
Soarele dispare. (Traducere de Pimen Constantinescu, Cluj, Ed. Hyperion,
1934).
Fascinaţia
soarelui, grefată pe un senzualism organic ce îl caracterizează pe DAnnunzio,
este prezentă şi în romanele care compun trilogia Trandafirului: Il
Piacere (1889), LInnocente (1892) şi Trionfo della Morte(1894).
După cum o ilustrează şi titlul ultimului roman al trilogiei, în opera
dannunziană erosul se împleteşte cu thanatos-ul. Iubirea dintre cei doi
protagonişti, Giorgio Aurispa şi Ippolita Sanzio, este o iubire agonică trăită
în registru estetizant. Un decor adecvat este Veneţia, văzută de iubitul cu
vocaţia morţii ca metonim spaţial al Ippolitei, după cum îi mărturiseşte :
Frumuseţea Veneţiei este cadrul natural al frumuseţii tale. Culoarea ta,
culoare atât de bogată şi impunătoare, făcută din ambră palidă şi aur mat,
combinate poate şi cu o roză uşor
ofilită, e culoarea ideală care se armonizează în chipul cel mai fericit cu
aerul Veneţiei. Textul danunzian este marcat de intertextualitate, peste povestea
celor doi eroi plutind umbrele lui Tristan şi Isolda.
Imaginea
soarelui ucigător apare în descrierea procesiunii religioase de la
Casalbordino, la care asistă cei doi. Tabloul mulţimii-turmă stă sub semnul
teatralizării, tensiunea fiind marcată de repetiţie: Se învârteau, se
învârteau fără oprire (...). Se învârteau, se învârteau fără să se mai
oprească, grăbind pasul, ridicând glasul, înnebuniţi de soarele care-i bătea în
cap, din faţă sau din spate (...).
O
frecvenţă deosebită în textul dannunzian înregistrează însă tabloul asfinţitului:
O lumină nemaipomenit de vie se răspândi pe coaste şi pe mare îndată ce apuse
soarele; un val imens de aur colora pătrunzând cu o extremă încetineală
transparenţa verde a ţărmului opus. Adriatica devenea treptat-treptat mai
limpede şi mai blândă, începând să capete culoarea pe care o au primele frunze
de salcie pe mlădiţele tinere. Numai velele roşii, înnobilate de culoare ca de
purpură, tulburau întinderea limpede. Tabloul apusului este inspirat de
spaţiul matrice al autorului, dar poartă
şi pecetea sărbătorii rurale la care asisase protagonistul, melancolicul
Giorgio Aurispa. Dominant rămâne însă tabloul asfinţitului thanatic, în acord
cu epifania iubirii: Aurul amurgului se stinsese aproape cu totul, se
consumase, şi o cenuşă transparentă ploua de pe bolta cerească. Imaginea
aminteşte de soarele îndoliat al lui Baudelaire, prefigurând epifania
morţii cuplului în sonuri wagneriene.
Simbolica
focului este prezentă şi în romanul Focul (1900), din Ciclul rodiei.
Ea este asociată de data aceasta vitalităţii spiritului creator. Fiorul
thanatic nu lipseşte însă, generat şi de fundalul Veneţiei, cetatea moartă.
Stelio Effrena, protagonistul romanului, vede în rodiu arborele frate.
Acest metonim vegetal al poetului îmbătat de glorie trimite spre ceremonialul
încununării cu crengi de rodii a hierofanţilor, preoţii lui Demeter, în timpul
Marilor Mistere eleusiene. Intertextul mitologic este prezent în textul
dannunzian, trimiţând şi spre fructul rodiului ce îi hotărăşte fiicei lui
Demeter soarta. Sâmburele rodiei este fărâma de foc chtonian furat de
Persefona în folosul oamenilor (Cf. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar
de simboluri, Bucureşti, Ed. Artemis, 1995). Capitolul ce deschide romanul
are titlul Botezul focului, simbolizând triumful pătimaşului poet adorat
de Foscarina: Forţa şi flacăra sunt
în tine, Stelio, îi spuse femeia aproape cu umilinţă, fără să-şi ridice ochii.
Proclamat de iubita sa Maestrul Focului, îmbătat de glorie, Effrena asistă,
încadrat de tânara cântăreaţă Donatella Arvale şi de amanta alintată cu numele
Perdita, la spectacolul halucinant al focului, sub semnul hiperbolei.
Stilistica
focului la DAnnunzio include şi simbolul salamandrei, ce figurează în
alchimie Opera la stadiul de roşu. Aceasta este evocată cu ocazia vizitei
întreprinse de cei doi amanţi (poetul în plină ascensiune şi actriţa în declin)
într-un atelier de sticlărie din Murano: Extraordinar de agile şi de uşoare
erau gesturile omeneşti în jurul acelor elegante creaturi ale focului, ale
răsuflării şi ale ţevilor de fier, ca gesturile unui dans tăcut. Figura
Tanagrei îi apăru animatorului în unduirea perpetuă a flăcării, ca o
salamandră.
Războiul
îl va marca pe DAnnunzio cu semnul focului. În Notturno (Nocturnă),
scriitorul notează: În ochiul rănit se plămădeşte din nou toată viaţa, toată
suma cunoştinţelor mele. Este lăcaşul unui foc evocator, într-o veşnică
frământare. În viziunea lui DAnnunzio, moartea însăşi este o ardere, însă o
ardere care anunţă reînnoirea, este Phoenixul ce renaşte din propria cenuşă.
Scriitorul-erou este unul dintre aleşii care percep ceea ce Bachelard numea
chemarea rugului.
|
|