Nuvele exemplare imagine şi text
de Maria Tronea
La
400 de ani de la apariţie, Nuvelele exemplare ale lui Cervantes ne îmbie
la o nouă lectură. Sub semnul solar al roţii, inspirat de simbolica numărului
doisprezece, ales cu tainică ştiinţă de autor pentru a sugera
intertextualitatea internă a operei sale, armonia sa. Cele douăsprezece nuvele
cervantine marchează centrul, fiind învestite în acelaşi timp cu
valoarea de speculum, vădită şi prin oglindirea chipului
nemuritor în Prolog către cititor: acesta pe care-l vezi aici, cu faţa prelungă, cu părul
castaniu, fruntea netedă şi nestânjenită, cu ochii veseli şi nasul coroiat,
deşi bine proporţionat, cu barba de argint, dar care, cu nici douăzeci de ani
în urmă, era de aur, mustăţile mari, gura mică, dinţii nici mărunţi, nici
crescuţi, deoarece n-are decât şase, şi aceştia în stare proastă şi într-o şi
mai proastă aşezare, fiindcă nu-şi răspund unii altora; trupul nici prea-prea,
nici foarte-foarte, nici mare, nici mic, culoarea vie, mai degrabă albă decât
smeadă, adus niţel de spate şi nu tocmai sprinten de picior; aceasta e, zic,
înfăţişarea autorului Galateei şi a lui Don Quijote de la Mancha
şi-a aceluia care-a făcut Călătoria la Parnas, după modelul celei a lui
Cesare Caporali Peruginul şi alte opere ce umblă creanga pe aici şi poate fără
numele stăpânului lor; se numeşte îndeobşte, don Miguel de Cervantes Saavedra.
(Traducere din limba spaniolă de Sorin Mărculescu, Polirom, 2001).
Interacţiunea
nuvelelor, reflectarea lor reciprocă, simbolul circular sunt anunţate dealtfel
în Prolog, prin referirea la jocul de biliard. O altă imagine
evidenţiată în Prolog este aceea a rodului gustos, metaforă a învăţămintelor
transmise de autor, care justifică valoarea de «exemplum» a nuvelelor sale.
Imaginea rodului este prezentă şi în nuvela Colocviul câinilor. În
această nuvelă apare şi imaginea «jocului de popice».
Imaginea
dominantă a Nuvelelor exemplare este însă cea a labirintului,
văzut de unii cercetători (Cf. M. Baquero Gayanes) şi ca principiu structurant
al nuvelelor cervantine. Eroii lui Cervantes sunt nişte pelerini, rătăcirile
lor iniţiatice trimiţând spre Ulise sau spre modelul alchimistului. Un pelerin
exemplar în acest sens este El licenciado Vidriera (Licenţiatul Sticloanţă),
protagonistul nuvelei cu acest nume. Tomás Rodaja, pe care doi cavaleri
studenţi îl găsesc adormit sub un copac, în apropiere de Salamanca, va fi
ajutat de binefăcătorii săi să studieze la vestita universitate din acest oraş.
După opt ani de studii strălucite, pleacă într-o lungă călătorie, convins fiind
că lungile pribegii îi fac înţelepţi pe oameni. Citatul va fi reluat, uşor modificat, în Colocviul
câinilor: umblatul prin lume şi legătura cu tot felul de inşi îi
înţelepţeşte pe oameni. Circulaţia acestor «loci similes» este o dovadă a
recurenţei motivului labirintului în nuvele, dar şi o dovadă a unităţii operei
cervantine. Căutarea îl apropie pe
Tomás de eroii romanelor cavalereşti pe care îi imită Don Quijote, dar
şi de Don Qujote însuşi. Motivul nebuniei este un alt argument al apropierii
dintre cele două personaje. Tomás îşi va pierde temporar minţile, muşcând
dintr-o gutuie toledană, farmec de dragoste, dar şi imagine-simbol a motivului
cunoaşterii prin echivalarea cu mărul adamic. Fructul interzis îi este oferit
de o moriscă în oraşul Salamanca, unde protagonistul se întoarce, confirmând
circularitatea traseului iniţiatic.
În
nebunia sa, Tomás se crede a fi din sticlă: Nefericitul îşi închipuia că era
făcut în întregime din sticlă şi, datorită acestei închipuiri, când se apropia cineva de el,
scotea strigăte grozave, cerând şi implorând cu vorbe şi temeiuri potrivite să
nu vină lângă el, deoarece l-ar putea sparge, fiindcă aievea şi adevărat, el nu
era aidoma celorlalţi oameni, ci cu totul şi cu totul din sticlă, din cap
până-n picioare. Şi astfel Tomás va fi poreclit Sticloanţă. El îşi păstrează
însă inteligenţa, dovadă fiind răspunsurile cu miez date mulţimii care îl
hărţuieşte. Roata sorţii face ca Tomás Rodaja să se vindece şi să înceapă a
profesa ca avocat, sub numele de Licenţiatul Rueda, în loc de Rodaja
(rotiţă). Dezamăgit de viaţa de la curte, pleacă în Flandra, luând calea
armelor şi lăsând la moarte faimă de soldat cuminte şi foarte viteaz.
În
nuvelele sale, Cervantes excelează atât prin arta narativă, cât şi prin
plasticitatea imagistică. Pentru a ilustra harul său de portretist, ne mărginim
la un singur exemplu, Ilustra rândăşiţă: E tare ca o marmură şi
sălbatică precum o ţărancă din Sayago şi înţepătoare ca o urzică; are însă un
boi ca o zi de Paşti şi o faţă de an nou; pe un obraz are soarele şi pe
celălalt luna, unul îi e plămădit din trandafiri şi celălalt din garoafe şi-n
amândoi are şi crini, şi iasomie.
Un
element definitoriu al nuvelelor lui Cervantes este şi intertextualitatea, ce
trimite spre scriitori ca Boccaccio, Homer, Ovidius, Juvenal, Horaţiu,
Apuleius, Petrarca, Ariosto, Shakespeare etc.
Trebuie
să mentionăm faptul că şi intertextul cervantin este prezent la mari scriitori.
Preţioasa, graţioasa dansatoare din nuvela ?igăncuşa, îl va inspira pe
Victor Hugo în creionarea Esmeraldei din Notre-Dame de Paris. Pornind de
la acelaşi personaj , Lorca va scrie poemul Preciosa şi vântul: Luna ei
de pergament izbind/ Preciosa-apare/ pe-o potecă năpădită de leandri şi
cristale...
LŽHomme
de verre
(Omul de sticlă), textul lui Paul Valéry, inclus în Caiete, este
inspirat de Licenţiatul Sticloanţă, exprimând aspiraţia spre oglindire
şi transparenţă: Îmi sunt, îmi răspund, mă reflectez şi mă răsfrâng în
infinitul oglinzilor sunt de sticlă. Miguel Unamuno va fi văzut în
Sticloanţă, strălucitul licenţiat de la Salamanca, un alter-ego. El îi va aduce
un omagiu lui Cervantes, ilustrul înaintaş, scriind Trei nuvele exemplare
şi un Prolog.
|
|