Dacã prozatorul pune realitatea în stare de vis, publicistul transformã totul, chiar ºi visul, în realitate. Vede, „viseazã”, (a)vizeazã nu realitatea ca vis, dar visul (speranþa, angoasa) ca realitate. ªi rãmâne uimitor de obiectiv. În multe articole (monolog, dialog, eboºã de eseu) te simþi la fel ca-n romanele sale. Unele articole se referã la metoda epicã, teme, subiecte, personaje. Dar, cum onirismul nu respinge, dar îºi aliazã autenticismul, teme publicistice apar ºi-n romane, cu deosebire în „trilogie”. „Jurnalistul”, colaborator acum la „Cotidianul”, relateazã în câteva rânduri despre locurile unde i se traduc cãrþile. Dar principiul vaselor comunicante este ºi vechi ºi larg în întreaga operã a lui Dumitru Þepeneag.

Ca ºi în volumele anterioare de publicisticã (Întoarcerea fiului la sânul mamei rãtãcite, Institutul European, 1992, Cãlãtorie neizbutitã, Cartea Româneascã, 1999, Rãzboiul literaturii nu s-a încheiat, All, 2000, Destin cu popeºti, Dacia - Biblioteca Apostrof, 2001, Clepsidra rãsturnatã. Dialog cu Ion Simuþ, Paralela 45, 2003), ºi în Capitalism de cumetrie el îºi trateazã subiectele culturale, literare, sociale, politice, morale, cu adevãrat interesant ºi provocator. Polemistul acut ºi profund atacã, pe fronturile diferitelor domenii publice, naþionale ºi internaþionale, de la aproape totala defazare de sensibilitate ºi gândire a prozei româneºti, la imaginea NATO în România, blocul militar european fiind vãzut de români, printr-un larg ºi elementar reflex, ca un „chilipir”, ºi pânã la globalizarea americanã care pare cã înlocuieºte discutabil, facil, internaþionalismul comunist. Prin experienþã politicã personalã, justificatã ºi aceasta, demitizeazã americanismul aparent altruist, aflat într-un pronunþat declin economico-militar.

Actor ºi reflector, scriitorul combate pe teme proprii ºi incomode. Scrie despre „rãzboiul literaturii”. Altfel spus, scrie despre condiþia criticii ºi a criticului în ultimul secol al ultimului mileniu, dar ºi în vremea decãderii literaturii. Nu lasã deoparte viciile morale (sã numesc douã dintre acestea: narcisismul ºi amnezia) ºi relele servicii ale criticii literare. Interesat de sincronizarea canonicã a literaturii române în faza mondializãrii, ºarjeazã îndeosebi canonul critic, estetico-(mono)ideologic al epocii ceauºiste. Totul – în aºteptarea unei proiecþii canonice senine ºi obiective, a unui critic ºi istoric literar cu fundament teoretic. ªi nepãtat de oportunism ºi concesii totalitare. În fond, ca el însuºi – un singular scriitor, inclus în canonul francofon, dar nu ºi în canonul naþional românesc. Scrie despre (ne)înþelegerea onirismului estetic, intraductibilitatea literaturii (poezia, textualismul), ilizibilitatea prozei fals realiste, condiþia operei literare în regimul antidemocratic. Discutã, evident critic, opera, strâmb aºezatã, între artã ºi ideologie, dar ºi autorul „contrat” între oportunism ºi disidenþã sau opoziþie. Toate numele de refrinþã, sunãtoare ºi rãsunãtoare, sunt pe mãsurã: a comentatorului, dar ºi a literaturii române.

Teoretician, împreunã cu Leonid Dimov, ºi practician, într-un întreg grup, al onirismului estetic (curent restrâns, dar de o anvergurã istoricã tot mai amplã), Dumitru Þepeneag apãrã, cu gust larg, spirit critic ºi chiar autocritic, arta de artizanatul literar din epoca pieþei globalizante. El aprinde spiritul snob ºi academizant, atunci când trage cortina de pe mediocritatea densã a academiilor (francezã, românã). E, ca ºi alþii, suspicios cu geopolitizatul Premiu Nobel ºi, totodatã, în felul propriu, surprinzãtor în opþiunea sa pentru scriitorul român în postura de concurent înaintea juriului suedez. El are, iatã, susþineri nu doar poetice, dar ºi feminine, pe care nu le dezvãlui eu aici, pentru cã ar trebui intens analizate.

D. Þepeneag gândeºte liber ºi personal comunismul ºi capitalismul. Descoperã România între vanitatea singularizãrii ºi angoasa neantizãrii. Priveºte la poporul român, care rãmâne mereu înfometat, ºi la scriitorii români, care se strãduiesc sã supravieþuiascã, chiar ºi artistic. Securitatea ºi „capitalismul de cumetrie” (sunt cuvintele, pãcãtos de adevãrate, ale girantului sãu, Ion Iliescu) îi apar ca, sã spun aºa, multilateral edificate de þãranul scos din sat ºi, i-a spus o datã M. Preda, „demoralizat”. Ultima observaþie ar fi o bunã temã pentru cercetarea sociologicã actualã.

Opozant de marcã, intens implicat în istorie, D. Þepeneag situeazã obiectiv disidenþa românã. Inapt de orice formã, cât de benignã, de oportunism, uimitorul autor elogiazã, politic, pe Nagy Imre, acela care „a contribuit decisiv la formarea conºtiinþei mele politice”. Sã precizez: o conºtiinþã – singularã ºi complexã – a stângii. Poziþionarea apare, bineînþeles, din nou ºocantã, pentru mediile politice de la noi, dintr-o Românie în curs de (re)europenizare: „adevãrata stângã în zilele noastre e ecologismul”. Ea este, nu pe deasupra, dar chiar direct, antiamericanã. Ca cetãþean francez, Þepeneag se „deconspirã”, de bunãvoie, ca votant al ecologiºtilor lui Noël Mamere; nume, la fel ca ºi programul, necunoscute culturii politice din România. Sã reþin cã, în politicã, D. Þepeneag a rãmas la o mare idee fixã. Pentru el, pãstrarea vieþii este singurul rost al politicii.

Ca orice autor, aparent, cu garda mereu jos, care se „expune”, Þepeneag pune mai presus justiþia popularã realã decât ascunsa ºi culisanta justiþie politicã. Pe N. Ceauºescu, în decembrie 1989, îl voia dat pe mâna mulþimilor, ca fiu ce se credea al lor, asemenea lui Mussolini, decât ucis într-un proces „revoluþionar” barbar. Pentru vremea tranziþiei postcomuniste, el constatã nedreapta decorare prezidenþialã a celor care au fost mediatizatorii disidenþilor ºi opozanþilor, dar ºi uitarea interesatã ºi vinovatã a celor mediatizaþi pentru rolurile lor istorice. Nu se ascunde dupã cuvinte nici când deconspirã mafiotismul lobby-ului românesc.

Þepeneag susþine, din nou contra valului „radicalizat”, importanþa culturii finanþate de stat, nu doar pentru ea însãºi, dar ºi pentru politica internã ºi externã. El înlãturã, maiorescian vorbind, prin opinie fermã ºi, mai ales, prin prestigioasa poziþie personalã, pe toþi diriguitorii închiºi faþã de cultura de azi, dar care simuleazã deschiderea. Majoritatea acestor necunoscuþi – nu încape aici scuza defazãrii istorice a patriei –, vor sã facã, ei, cunoscutã cultura românã în lume.

Cum se citeºte limpede, Dumitru Þepeneag este „contra” ordinii puterii prezente, de orice fel. Opozantul anticomunist este un martor ºi, pentru necunoscãtori („nãvlegii educaþi de <Europa Liberã>”, vai…) sau ignobili, un „martir” demitizant ºi demistificator.

Textele polemice au greutate deplinã, de la coajã pânã în miez. Sunt scrise într-un stil instinctiv ºi reflexiv, un veritabil model care cere sã distingi între forma ºi adresa ironiei, ºarjei, parodiei, pastiºei. Þepeneag ironizeazã stereotipia ºi lipsa gândirii, ca ºi prisosul ºi inadecvarea expresiei din scris ºi mentalitãþi. Parodiazã stilul alegoric, aluziv, al realismului din noþional-socialism. Practicã înscenarea, monologul ºi dialogul, într-un fel de teatru indirect. Teatrul operaþiunilor de gândire ºi expresie este, de altfel, o trãsãturã recurentã a acestor „texte” publicistice, scris-rostite cu verva unui extrem-modernist întors la clasicii Creangã ºi mai cu seamã Caragiale. Ca ºi în ficþiune, citim în publicistica autorului aceeaºi scriiturã muzicalã, recurentã, inter ºi intra-textualistã.

Scriitor, moralmente, modest, dar ºi – estetic – mare ºi important, D. Þepeneag a fost îndelung interzis, expulzat, uitat. E firesc sã fie nemulþumit ºi aici, în Capitalism de cumetrie, într-un altfel de tablete, cronici, „momente”, de dificultãþile reintegrãrii sale literare. Este, prin urmare, cu totul îndreptãþit sã se posteze în litigiu pentru restituirea – de ce nu? – in integrum a drepturilor sale spirituale. Þepeneag spune, într-un mod singular, nu doar lucrurilor, dar ºi persoanelor, pe nume. Fireºte, date fiind atributele morale ºi artistice ale scriitorului, este problematicã identificarea cititorului – vizat ºi avizat – cu personalitatea sa literarã ºi istoricã. Dar, dacã e greu (ce spun?, imposibil, din multe perspective privind lucrurile) sã te identifici cu el, sunt ºi alte moduri, nu tot atât de tari de caracter, de a fi de partea sa. Spiritul sãu deschis, oricât de critic, de receptiv ºi de aflat în crizã, le poate lua în alianþã.

Procuror ºi avocat, într-un recurs sine die, în publicisticã el înþelege ºi practicã libertatea condiþionatã doar de libertate. Patosul febricitant al ironiei (dar ºi autoironiei) rãcoritoare are multã acoperire, deopotrivã de scandaloasã ºi convingãtoare, ca sã se angajeze într-un mod polemic ºi chiar pamfletar, devastator ºi edificator, þinând strâns ºi destins, cu umor, ideea.