Centrism și extremism literar românesc

De copil, A. Marino nu iubeşte literatura ficţională. Îşi aminteşte (Viaţa unui om singur, Polirom, 2010) cum prima carte citită, scrisă de J. Verne, l-a lăsat cu mari dureri de cap. „Neîncrederea în simpla publicistică şi beletristică” (37) datează din chiar anii începutului. Primele bune lecturi, sistematice, sunt din „critici totali”, B. Croce, apoi din cele 16 volume, în original, ale lui Fr. Schlegel.

Literatura i se pare memorialistului o junglă şi o cloacă de la care – cam târziu – îşi ia adio. Jungla literară şi Adio „literaturii” sunt două capitole din Viaţă. Ghilimelele menţin ceva din ea, nu-i menţionează falsitatea, separă mai mult decât exclud. Marino e sarcastic cu o comunitate artistică închisă, retardată, minoră, compromisă în totul, dar visând obsesiv la Premiul Nobil. Literaţii i se par canalii, ticăloşi, josnici, făpturi de gloată sau de haită… Sociabili în exces. I-au arătat ostilitate, lui, un nesociabil şi inadaptabil recunoscut, faţă de autoritate sau oficialitate. A aşteptat, însă, de la ei iubire şi tandreţe, dar i-au accentuat, de fapt, singurătatea până la automortificare.

De la canalie, gloată, până la grup literar, valoric, nu apare nicio schimbare, în înţelegerea şi acţiunea unui singuratic care suferă că este uitat, nu pur şi simplu, dar în locuri nepotrivite. Grupurile (exemplifică prin Cercul de la Sibiu) nu sunt agreate, fiind fatalmente eterogene, consideră ideologul. Un grup de peste o sută de autori ca el (sugerat aici) s-ar fi omogenizat în enciclopedism, erudiţie, dicţionar, sinteză? Dar eterogenitatea competenţei nu este şi ea o formă de diferenţă? Grupurile se autoconstruiesc şi e straniu că Marino, având obsesia construcţiei de idei, hermeneutice, încearcă să justifice exemplul singurătăţii într-o muncă potrivită colectivelor.

Culturalul, ideologul, în definitiv opozantul la estetic, se lepădă de literatură, practicată ca înlocuitor, şi nu dintre cele potrivite: „literatura a jucat un rol minim în întreaga mea dezvoltare intelectuală” (461). Îşi reproşează un abstractism estetizant, apolitic, începând din 1946-1947 (p. 336). Antiliteratorul înţelege şi până la un punct admite doar un estetic de camuflaj. Se referă la contextul comunist, identificat de el ca vidat ideologic. Atunci, „Refugiul în estetic a constituit, totuşi, pentru mulţi, o soluţie. Ea nu este deloc neglijabilă.” Esteticul a rămas desprins de „teroarea sistemului” (235).

Pe Marino îl înlătură din (sau măcar de la) literatură nu numai jungla sau cloaca mult timp confraternă. Literatura este o artă încăpută pe mâna unor sălbatici iar el, un civilizat, s-a înstrăinat, deviat, prefăcut, în şi prin ea. Acum contrapune, incredibil de simplist, viaţa copleşitoare, literaturii neapărat uşurele. Comparaţia este lipsită de raţiune, dar acest ideolog obsedat chiar de raţionalitate, neiubitor de analogii (retorică literară, figuri), comite enorma stângăcie, supra- sau sub-realistă, notând că „faţă de bogăţia aspectelor vieţii, ficţiunea literară este totdeauna depăşită, neatractivă, în bună parte naivă şi chiar «falsă»” (281). Altfel, ideologul nu ignoră, chiar păstrează identităţile. Sau nu tocmai? Când te gândeşti că se demască şi îşi recunoaşte travestirile „literare”, de critic şi teoretician… Şi mai tot ce spune în esenţă, el repetă, ca să nu încapă îndoiala ori ambiguitatea. Chiar ambiguităţile proprii sunt menţionate repetat.

Ideologul are un succedaneu de religie a realităţii, pe care o protejează, iată, de arta literară. Este un fel de rob al fatalităţii realităţii, aşa cum atâţia alţii recunosc sclavia faţă de fatalitatea ficţiunii. Aici memorialistul Marino este cu totul opus memorialistului Breban, un scriitor apreciat şi chiar singularizat de el. Estetic (totuşi!), nu însă şi etic. Dar Marino nu citeşte proză de imaginaţie. Neagă teatrul. „Nu mi-a plăcut teatrul.”, e „cea mai artificială, convenţională şi neautentică artă” (39). Şi e, mai cu seamă, un opozant al poeziei. „Lirismul, poezia, emoţiile expansive nu-mi pot spune nimic esenţial.” (38) Gloria poetică îl revoltă. Este oripilat de poetizarea naţională. Reţine într-un loc cifre amuţitoare: află că în anul 1998, în chiar momentul rescrierii memoriilor, au fost tipărite la noi între cinci şi şase mii de volume de poezii.

Despre literatura română, cu unele excepţii, nu toate fără unele rezerve – numai de rău. E nesincronă celei occidentale, se află pe un drum lăturalnic şi îndepărtat. O califică în termeni, unii, abuzaţi aici de minimalizare: „fragmentarism, mimetism, improvizaţie, jurnalism, impresionism etc.” (483). Nicio precauţie, nicio nuanţă în refuzul deplin al literaturii scrisă în comunism. După ce înlătură prin tăcere (spune adevărul prin omisiune…) literatura realist-socialistă din epoca lui Gheorghiu-Dej, o ia din scurt pe cea estetică, tolerată de regimul naţionalist-comunist. „Literatura epocii ceauşiste, integral detestată, nu m-a interesat niciodată.” (128) Am menţionat elogiul romancierului Breban. Citatul – când comentez referinţele la zecile de nume (des)calificate în aceste memorii. Literatura din comunism nu înseamnă „aproape nimic” la scara istoriei literaturii române (281). „Ce importanţă mai are dacă am citit sau nu pe Marin Preda sau Nichita Stănescu, de pildă? Nici una, dar absolut nici una.” (461) Sunt provocările lui Marino, la care va trebui să se răspundă în viitorul apropiat şi îndepărtat. I se va reproşa, în primul rând, pretenţia de cunoaştere prin necunoaştere.

Morala artei fără implicare ideologică, în operă sau în afara ei, era morala supremă a literaţilor, de şi despre ficţiune. Marino o găseşte inacceptabilă. O spune din perspectiva unui timp încă recent, dar şi din aceea a viitorului. Nu cu toată fermitatea, dar şi cu ezitări capitale. Mai puţin etice. Dar o face de pe poziţii antiliterare. Când şi cât se trezeşte criticul, totuşi, literar, din el, pare a avea o anumită înţelegere pentru literatură. Care, deşi-l lasă rece – adică aşa cum e, cu o infirmitate artistică dezvăluită –, nu se gândeşte să o excomunice ontologic, ci numai critic. Pune problema moral. E acceptabilă sau nu, moral, literatura, care se încăpăţânează să nu moară, ba chiar să supravieţuiască (şi cu pretenţii de performanţă, ridiculizate, însă, de Marino), într-o societate moartă? „Poate fi culpabilizată, global, întreaga literatură română care, de bine de rău, a continuat să funcţioneze?” (234) E ca şi cum ai întreba de ce nu se sinucide de-a dreptul, făcând-o doar civic, omul într-o societate antiumană, criminală.

Spune Adio „literaturii” cineva care îşi neagă vocaţia literară, dar n-a vrut să devină inginer (cum îl provoca pe tânărul ultrasensibil G. Călinescu) şi n-a putut să devină ideolog, decât într-o anumită măsură, permisă de epoca istorică abia în ultimii ani ai vieţii. „Sunt un simplu autor de cărţi, de un anume gen şi stil, şi nimic mai mult.” (282) Fiind un paraliterar, poeticile literare uzuale şi abuzuale, optzecism, textualism, postmodernism, dar şi altele, nu-l atrag prin nimic. „Nu sunt, vai!… «postmodern»!” (421, vezi şi 459). De la scriitorii recenţi admiră o anumită nesupunere indirect politică: „nu aveam nici o legătură, nici cu «textualiştii», nici cu «optzeciştii», eram solidar cu «disidenţa»lor” (287).

Pentru sălbaticii literaţi români, el devine o ţintă fixă, niciodată atinsă într-atât încât să fie doborâtă. De aceea nu se crede victimă, ci „obiect de represalii” (276). Are, însă, convingerea că ura şi invidia scriitoricească depăşesc tot răul cumulat, Securitatea, SRI, dosariada (deconspirarea informatorilor, dar protejarea lucrătorilor din „servicii”). De toate acestea, notează el, „nu mă tem” (279). Şi ca să fie şi mai sigur ce spune, repetă: „Nu mă tem nici de Securitate, nici de SRI, dar de un anume tip de scriitor mă tem.” (459)

La români, marea dăunătoare este literatura. Cel mai primejdios dintre oameni e scriitorul. Experienţa carcerală, pe care nu o exagerează şi nici n-o exploatează, îi determină decisiv moartea organului pentru poezie în general, nu doar pentru un anume tip de poezie ori de poet. A trăit în Gulag, la toate nivelurile, închisoare, domiciliu forţat, societate închisă. Şi crede că cine a fost la… Auschwitz nu se mai apropie de poezie (281).

În România liberă – la suprafaţă – de comunism, Marino frecventează periferia literară şi culturală, fiind respins de centru. Scrie în reviste provinciale, Carnet literar (Buzău), Mozaicul (Craiova), Accente (Suceava-Iaşi), pe lângă altele, unele totuşi centrale, dar ideea şi demonstraţia se cer impuse… Neînţeles cu adevărat, evident neurmat, iată cum se prezintă: „Sunt un om singur, dezarmat şi fără aliaţi cu adevărat utili.” (288) Omul singur este însingurat. El caută aliaţi, alianţe, aderă la ASPRO, sprijinindu-i disocierea ideologică de USR, unde domină un „nomenclaturism cultural reactivat” (409). Mediul literar românesc îi spulberă orice speranţă, dar el e deziluzionat de aşteptări mai mari, universale… Pe lângă ele, stereotipurile de creaţie şi morală din domeniul literar nu-l surprind prea mult, dar notează contraperformanţa, asimetria dintre ce era şi ce devine posibil. „Rar mi-a fost dat să văd, ca după 1989, «o viaţă literară» mai standardizată, mai conformistă şi coruptă.” (459)