Marea proză românească este, în mare parte, o proză a pământului, a ţăranilor vechi de când lumea, a obiceiurilor ancestrale, a înţelepciunii noastre dintotdeauna. Istoria a fost însă vitregă uneori cu oamenii locurilor, faptele ei au stricat orânduielile şi au impus norme străine firii oamenilor, pentru că istoria e, aproape întotdeauna, a învingătorilor.

Cartea lui Mircea Pospai, Căruţa merge mai departe, este un caleidoscop de întâmplări desfăşurate în ultimele trei sferturi de veac în Oltenia, derulând figuri şi destine de ţărani, pe care comunismul i-a făcut muncitori, care străbat munţii să facă tunele şi căi ferate, întind viaducte peste văi, trăiesc ca vai de ei, dar sunt însufleţiţi de sloganul regimului democrat popular. Romanul-eseu-reportaj Căruţa merge mai departe inserează chiar fragmente din presă: „Şantierul de la Bumbu a fost o acţiune exemplară de mobilizare a tineretului patriei, o concentrare de forţe şi energii revoluţionare, care au izbândit în lupta cu piatra şi au dovedit că până şi muntele poate fi învins.“ Noua societate debuta furtunos cu fapte măreţe, iar viitorul ei, tineretul, dădea cele mai bune exemple. Dar eroul principal al cărţii, fost şantierist, bătrân la aproape nouăzeci de ani, într-o stranie convorbire purtată noaptea în cimitirul satului cu preotul, dezvăluie şi cealaltă faţă a istoriei: „Mii de tineri din toată ţara au fost atraşi cu promisiuni care numai în parte au fost respectate, unii dintre ei şi-au rupt oasele degeaba, pentru mâncare, nişte haine de şantier şi câţiva lei la sfârşit. S-au şi pierdut câteva vieţi, în floarea vârstei.“

Concasorul istoriei macină la un loc ţărani şi muncitori, preoţi şi ţigani, activişti de partid, poliţişti, primari, figuranţi şi popor, cum se spunea odată în teatru. Şantierul era un animal flămând care înghiţea destine şi vieţi: „E greu la muncă, la piatră, dar mi-am făcut prieteni şi ne ajutăm. Sunt şi ai mei de la fabrică, Marian şi Vasile, ne avem ca fraţii, dar mi-am făcut şi alţi prieteni, care au venit din ţară. La lucru nu putem vorbi. Adică nu că n-am avea voie, că nu ne opreşte nimeni, dar nu putem din cauza respiraţiei. Când dăm piatra din mână în mână ne-am învăţat să respirăm într-un anumit fel, să nu obosim. Să-ţi spun. Tragi aer în piept în timp ce întinzi mâinile să iei piatra de la vecinul tău, apoi îl dai afară tot timpul cât piatra e la tine şi te roteşti s-o dai vecinului din cealaltă parte. Când ai dat piatra, gata, ai şi aerul din plămâni scos de tot. Ştii ce bine e? Doar că nu putem vorbi deloc. Orice vorbă scoasă îţi strică ritmul respiraţiei şi al mişcărilor, iar dacă se strică ritmul tău, gata, se strică pe tot lanţul nostru.“ Scrisoarea aceasta sălăşluia în memoria preotului, ca ultimă amintire de la tatăl său, a cărui moarte în şantier îi este povestită, fără a cunoaşte gradul de rudenie, în acea noapte de pomină, în cimitir, de către bătrânul venit să-şi păzească monumentul funerar, furat totuşi de ţigani, culmea, cu o căruţă care, naţionalizată boierului local, trecuse şi ea prin şantier.

Din carte lipsesc efuziuni sentimentale, iubiri împărtăşite sau nu, candori sau probleme de conştiinţă privind noua şi vechea ordine socială, scrierea este rece şi exactă ca un ceas elveţian care, pus la mână, dă bine în societate. Lumea ţigănească este descusută cu atenţie, dar fără culoare, suntem părtaşi la ritualul meşteşugurilor venind din vremi ancestrale: „Un adevărat bazar erau căruţele lor, nici nu gândeai câte puteau încăpea acolo, dar toate erau lucrate de mâna lor. Unde aşezau corturile, munca se împărţea imediat. Arama o lucrau la rece, cum numai ei ştiau să facă îmbinările, în dinţi aşa se numea tehnica la îmbinările acelea de nu trecea în veci apa pe acolo. Dar aveau şi foale, făceau focul şi înroşeau fierul sau topeau unele dintre metale. Alama n-o făcea nimeni ca ei. Nici pe la fabrici n-o nimereau, câteodată chemau tot dintre ţigani să-i ajute.“

Mircea Pospai are tehnica amănuntului, observă lumea în detalii, o prezintă frust, aşa cum e, n-o comentează. Tehnica sa de om al radioului îl ajută să caute fapte, nu vorbărie goală. Personajele sale vorbesc puţin, dar sunt deschise, îşi spun oful şi cu asta gata: „– Conu Ghiţă a venit cu mine, îi zisese Guţă, e înăuntru, la pretor şi se gândeşte că poate să îşi ia înapoi căruţa. – Mai ia pe dracu, cum s-o mai ia? Acum nu mai e a lui, e a poporului. Şi ce-i al poporului, e al poporului, înţelegi?”

Nu înţelesese, dar nici nu mai avusese timp să vorbească cu colegul lui de meserie, vizitiu adică, pentru că deja Conu Ghiţă ieşise din pretură.

Autorul nu caută senzaţionalul cu orice preţ, la el senzaţionalul e chiar firescul faptelor, nu forţează nimic, îi iese totul din prima mână.

Căruţa merge mai departe se citeşte cu reală plăcere, e o carte a pământului, bolovănoasă şi prăfoasă, cu oameni dintr-o bucată, care-şi fac din muncă o credinţă. O recomand cu căldură celor care cred în adevăr.