Nu mai ştiu cum o chema, îi zic Măria! Era ceva neam cu ai mei şi tataie povesteşte că lumea îi spunea „Măria deputata”. „Cum să-i spună, dacă era deputată?”. Mi se părea fabulos, în agitaţii ani ’90, când am auzit asta, că, în anii ’50-’60, o tanti dintr-un sat sau dintr-o mahala putea ajunge deputat. Fie şi de raion, cum aveam să-mi dau seama apoi. Am rămas cu o oarecare curiozitate în ceea ce priveşte „femeile sub comunism”. Nu atât de mare cât să mă apuc să scotocesc după informaţii, dar suficientă cât să citesc orice studiu care îmi pică sub ochi. Şi mă şi tentează să scriu despre ce citesc, deşi îmi pot ieşi vorbe. O singură dată mi-a sunat telefonul în miez de noapte din cauza a ce am scris şi atunci am fost trimis la plimbare pe motiv de misoginism. Scrisesem ceva de genul: „În România, femeile au primit drept de vot când el nu mai conta nici pentru bărbaţi”.

Când zicem „comunismul şi femeile”, toată lumea se gândeşte la tovarăşele Ana Pauker şi Elena Ceauşescu. Mai ştiutorii îşi amintesc şi de Suzana Gâdea, Lina Ciobanu, mulţimea de Ane şi Anete etc., dar masa „Măriilor” rămâne în uitare. Şi e păcat pentru că au o istorie bogată, pe care acum tânăra cercetătoare Luciana Jinga s-a străduit să o reconstituie cât mai în detaliu. Dincolo de titlul corect politic şi academic, cititorul nu se împiedică în carte de paraponul şi de jargonul de plastic al „studiilor de gen”. Chiar dacă e vorba despre femei, cartea rămâne una de istorie şi atât. E de admirat atenţia permanentă pentru instituţii şi statistici şi inapetenţa pentru filosofare.

Regimul comunist din România, asemenea celui sovietic şi a tuturor celorlalte, şi-a propus scoaterea femeilor din casă şi aducerea lor în viaţa socială. De ce a vrut asta? Discuţia e prea vastă şi complicată, iar apelul la ideologia fondatoare şi la retorica puterii e de prea puţin folos. Comuniştii aveau nevoie să controleze totul şi tot ce rămânea în casă era greu de controlat. Până la urmă, grija pentru mobilizarea femeilor a venit din dorinţa de a distruge viaţa privată. Calea de urmat era, chipurile, „munca eliberatoare” şi cooptarea în aparatul de partid şi de stat. Pe lângă transformarea în muncitoare şi comuniste, femeilor li se cerea, după 1966, să devină şi „mai mame” decât înainte.

Pentru toate acestea, nu erau suficiente politicile de stat. Era nevoie şi de cadre organizatorice. În comunism, omului nu i se cerea doar să accepte sau să susţină regimul, ci să şi adere la el, să devină, într-un fel sau altul şi cel puţin o dată, „membru”. Pentru „munca cu femeile”, conducerea partidului a creat de-a lungul vremii mai multe structuri. A funcţionat mai întâi (1945-1948) o Uniune a Femeilor Antifasciste din România, în care „elementele burgheze” erau încă dominante, motiv pentru care a fost etichetată drept organizaţie a „coconetului” (p. 69). Au urmat o unire a tuturor organizaţiilor de femei într-o Federaţie Democrată a Femeilor din România şi constituirea, în 1948, a unei organizaţii de masă unice: Uniunea Femeilor Democrate din România. Dar până să se ajungă la o formulă mulţumitoare a mai durat; s-au înfiinţat şi desfiinţat un Comitet al Femeilor Democrate şi o secţie a Comitetului Central pentru „munca de partid în rândul femeilor”. Abia în 1958 s-a constituit Consiliul Naţional al Femeilor, care a dăinuit până în 1989. Avea o organizare piramidală, proceduri precise de funcţionare şi participa la alegerile pentru Marea Adunare Naţională, sub egida FUS/FDUS, alături de PMR/PCR, UTM/UTC şi celelalte „organizaţii de masă şi obşteşti”. Cu toate acestea, s-a aflat sub controlul direct al liderilor partidului. Este relevant modul în care a fost desemnată Ana Mureşan în fruntea CNS (1978), prin votul… Comitetului Politic Executiv (pp. 130-131). Cu acelaşi prilej, a avut loc o scenă surprinzătoare: Elenei Ceauşescu i s-a propus „preşedinţia de onoare”, dar a refuzat. Ieşind din cadrul strict al subiectului, aceste exemple şi alte câteva sunt ilustrative pentru modul în care funcţionau mecanismele de putere de la vârful partidului, care privite mai cu atenţie arată un pic altfel decât în imaginarul comun actual.

Per ansamblu, după ce a pornit în forţă la instaurarea regimului, în anii ’50, „discursul oficial privind prezenţa femeii ca actor politic a fost lipsit de consistenţă”, „Gheorghe Gheorghiu-Dej nu a mai vorbit public despre implicarea femeilor în viaţa politică, referirile sale la populaţia feminină a ţării, cu prilejul congreselor PMR, conţinând de obicei referiri punctuale la cifra femeilor intrate în producţie şi prognoza acestui fenomen pentru intervalul următor” (p. 200). După venirea lui Ceauşescu şi mai ales din anii ’70, „munca cu femeile” şi pentru „promovarea femeilor” a cunoscut un nou avânt. În iunie 1973 a avut loc o plenară a CC „cu privire la creşterea rolului femeii în viaţa economică şi socială a ţării”, la care secretarul general a proclamat: „Femeia trebuie să-şi găsească locul, aşa cum îl are în producţie, în toate funcţiile de conducere, în raport cu capacitatea, cu posibilităţile sale reale. În ceea ce priveşte capacitatea politică, intelectuală, nu există nici o deosebire” (p. 202). Până în 1989, ca mai peste tot în blocul comunist, politicile egalitare au fost intensificate. S-a elaborat un nomenclator al profesiilor care puteau fi ocupate de femei, numărul lor crescând nu doar domeniile tradiţionale, ci şi în unele masculine (vezi „femeia buldozerist”, p. 240). În funcţiile de decizie, au rămas totuşi marginale. S-au stabilit cote de reprezentare (nu doar pe sexe, ci şi pe categorii profesionale) în organele locale şi centrale de partid şi de stat. În partid, ponderea femeilor a crescut de la 9%, în 1949, la 21%, în 1965, şi 36%, în 1989 (deşi Ceauşescu ar fi dorit-o ridicată la 50-51%) (p. 259). La nivelul organelor de conducere au rămas subreprezentate (cu excepţia membrilor supleanţi ai CC unde, din 1985, au depăşit 40%) (pp. 260-265). Merită reţinut că, după excluderea Anei Pauker (1953), nicio femeie nu a mai ajuns membru prim al Secretariatului (organul cel mai restrâns şi, de multe ori, cel mai puternic).

Evoluţia faţă de anii ’40 este evidentă, dar asta nu spune nimic. Lumea nu a stat în loc nicăieri! Comparaţia cu lumea liberă nu îşi are rostul. Comunismul iese global rău, punct! Evaluarea politicilor comuniste trebuie făcută cu un ochi pe politicile celorlalte ţări comuniste şi cu altul pe efectele lor în epoca postcomunistă. Luciana Jinga, spre deosebire de mulţi alţi istorici, a înţeles acest lucru şi a pus cazul românesc în context. Ca în toate problemele, modelul a fost URSS, ai cărei lideri, „cu excepţia introducerii unui principiu de cotă, nu au făcut eforturi pentru a promova femei în poziţii cu prerogative decizionale importante” (p. 193). Femeile au reprezentat forţa de muncă principală în domeniile „tipic feminine” (învăţământ, sănătate ş.a.), dar nu au avut „o activitate militantă demnă de remarcat”. Despre ţările vecine aflăm că au aplicat riguros cotele de reprezentare (Ungaria, Bulgaria), că au stimulat intrarea pe piaţa forţei de muncă, dar nu şi implicarea politică (Polonia, Cehoslovacia) sau invers (Iugoslavia) (p. 194). România, în ciuda creşterii ponderii forţei de muncă feminine în anii ’70-’80, a rămas în urma celorlalte (în URSS, s-a ajuns la 51%) (p. 231). În schimb, s-a remarcat prin coerenţă şi constanţă în „promovarea şi aplicarea principiului de reprezentare bazat pe cote de gen”, ceea ce a ajutat-o să treacă de pe ultimul loc, la începutul anilor ’70, pe primul loc, în 1989, ca pondere feminină în partid (p. 259). Această discrepanţă arată tocmai forţarea participării politice a femeilor. Situaţia nu prea bate cu premisa autoarei că „natura şi calitatea intrării populaţiei feminine în viaţa activă au influenţat direct participarea în funcţiile de decizie la nivel politic” (p. 229). Caracterul artificial al creşterii e dovedit şi de scăderea rapidă şi durabilă odată cu organizarea de alegeri libere. Ce rămâne din „munca cu femeile” a regimului comunist? După cum se remarcă în finalul cărţii, „accesul egal la educaţie şi intrarea pe piaţa activă” (p. 299). E o realizare, trebuie să recunoaştem. Dar nu pot să nu mă întreb dacă, şi în această privinţă, lucrurile nu ar fi ieşit mai bine într-un stat democratic şi liberal. Doar întreb.