„A fi român nu e o naţionalitate, ci o profesie”, zice-se că ar fi zis odată Bismarck. Mai degrabă o ocupaţie, aş zice eu, una care poate lua nenumărate forme, de la tradiţionala aflare în treabă, trecând prin gheşeft, până la lucrul susţinut şi disciplinat. Asta mi-a fost senzaţia după lectura volumului al doilea din Jurnalul lui Iancu Raţiu (scuzaţi impertinenta familiaritate, dar simt că mi-o pot permite!). Nu că nu ar fi aşa şi aici, în zilele noastre, dar parcă în exilul anilor ’50-’60 românitatea ca ocupaţie ajunsese la cote disperante. Valabil şi în Anglia, unde a trăit diaristul, şi în SUA, Franţa, Germania, Austria ş.a., pe unde a călătorit. Disperante şi, îndrăznesc să speculez, autodistructive. Poate de asta exilul românesc a fost atât de puţin eficient în lupta pentru eliberare – măcar în comparaţie cu popoarele din preajmă şi contrar a ce şi-a dorit Raţiu.

Într-un peisaj cu personaje (celebre sau obscure) care încearcă să tragă câte ceva (bani, prestigiu, putere) după urma statutului şi a aşa-zisei activităţi de exilaţi est-europeni anticomunişti, Ion Raţiu e figură aparte, chiar dacă, la o lectură neatentă sau răuvoitoare, ar putea părea prototipul. În primul rând, a fost printre puţinii care şi-au construit o carieră separată (din păcate, rămasă în background-ul jurnalului) de cea de român, chiar dacă, după cum spune, aflată, parţial, în slujba celei din urmă. Afacerile puse pe picioare aveau (şi) rolul de a-i asigura independenţa şi de a-i facilita acţiunile pentru „cauza românească”, altfel dezinteresate, personal. Are, de multe ori, în scris, efuziuni (de genul celei reţinute în titlu) care l-ar face să pară un Stănică Raţiu, dacă nu ar fi acoperite de fapte. De la el, îmi sunt suportabile formulări pe care de la alţii le resping instinctiv. E greu să crezi pe cineva când spune: „Ceea ce lumea nu vrea să accepte e faptul că eu într-adevăr sunt împăcat în mintea mea să nu fiu nimic, să nu devin [subliniere în original] nimic... poate şi eu sunt bolnav de «românism». Eu însă sunt fericit să am această boală, cronic [s.o.]”. Şi, totuşi, poate fi crezut, pentru că Raţiu a fost, în fond, un politician, unul adevărat, de cauză, nu de ambiţie personală. Dacă nu ar fi avut cauza românească – şi, să fim sinceri, bine ar fi fost să nu o aibă! – şi-ar fi găsit alta şi, după cum o arată biografia, ar fi luptat pentru ea cu aceeaşi determinare. A avut chiar tentativa de a deveni politician britanic şi a sperat mereu că, odată întors în România, se va consacra exclusiv politicii. S-a întâmplat, dar prea târziu, când sistemul împotriva căruia luptase reuşise de mult să schimbe societatea românească într-atât încât unul cu abilităţile şi cu experienţa lui să fie prea puţin apreciat.

Asemenea primului volum, şi cel de faţă e foarte dens, plin de fire epice, de date şi de personaje. E mare tentaţia de a strica lectura povestind. Mă limitez la a nota trei cazuri în care Raţiu a consumat enorme resurse de toate felurile: apărarea celor implicaţi în ocuparea Ambasadei RPR de la Berna (1955), epopeea Silviu Crăciunaş (de la a doua plecare din ţară până după apariţia cărţii acestuia în Anglia), marele eşec politic şi personal al lui Raţiu, şi activitatea în favoarea lui Noica, după condamnare (din păcate, subreprezentată în jurnal). Printre ele, numeroasele activităţi de zi cu zi (întâlniri, emisiuni, articole, interviuri), cu realizări mai mari sau mai mici, şi, peste toate, încercările de a da o organizare unitară exilului românesc sau cel puţin celui din Marea Britanie.

Eşecul Crăciunaş se leagă de, probabil, cea mai delicată chestiune privind exilul: penetrarea sa (masivă?) de către Securitate. La cererea unor apropiaţi, Raţiu l-a ajutat pe deja controversatul Silviu Crăciunaş să fugă din România, s-a apropiat de el, i-a facilitat rămânerea în Marea Britanie şi publicarea unei cărţi, care a devenit bestseller. După acest moment, a început să aibă dubii în privinţa protejatului său, dar nu a crezut niciodată varianta cea mai rea: „Omul este necinstit. Totuşi însă, eu nu iau lucrurile prea grav. Eu nu am teama că e agent comunist...” (p. 619). Iar Crăciunaş nu era un „agent” oarecare, ci de departe cel mai activ şi mincinos din constelaţia de ipochimeni care turnau la Bucureşti. Azi, vedem clar asta din amplele citate incluse de editor în notele de subsol. Şi nu e singurul în privinţa căruia Raţiu s-a înşelat. Una peste alta, realist şi intransigent, nu şi-a dat totuşi seama de întreaga mizerie, poate pentru că era peste imaginaţia unui om normal. Mai are, din când în când, notaţii amare: „Ce să-i faci, eroii noştri sunt cam puşlamale şi afacerişti” (p. 269); „E acelaşi blestem al românilor. Nu ştim să lucrăm într-o echipă...” (p. 405). A păstrat însă mereu un oarecare (sanitar?) idealism în privinţa oamenilor; chiar când le sesiza defectele/ trădările, considera că ele pot fi depăşite/ corectate/ controlate. Pentru Raţiu, pare să nu fi existat nimic de nediscutat.

Idealist a fost şi în credinţa că se va putea întoarce în curând în ţară, pentru a lupta/ rezista într-un fel sau altul, sau că e posibilă o mare revoluţie anticomunistă est-europeană. „...Se va putea să fie nevoie să ne întoarcem în ţară mai devreme decât credeam” (p. 191), scria pe 2 noiembrie 1956, evident sub influenţa celor întâmplate în Ungaria. După doar câteva luni, iluziile i se spulberaseră şi vedea destul de clar viitorul: „Dacă planurile de integrare ale Europei occidentale sunt traduse în fapt, fără întârziere [s.o.], Europa unită ar putea să devină din nou cea mai mare putere a lumii în decurs de 10-15 ani. Şansele nu sunt prea bune... Dacă aceste eforturi de integrare vor reuşi numai parţial într-un tempo lent, ceea ce este mult mai probabil [s.o.], atunci puterea va rămâne în mâinile americanilor şi ruşilor cel puţin încă o generaţie, căci cel puţin încă o generaţie e necesară pentru dezvoltarea economică a Chinei... Pentru moment, însă, e clar că noi exilaţii trebuie să ne concentrăm eforturile spre influenţarea politicii americane” (p. 236).

Iar influenţarea trebuia făcută în direcţia intransigenţei faţă de comunism. Ajuns în SUA, în 1959, a combătut, oriunde şi oricând a găsit ocazia, ideea destinderii: „Am arătat ce greşită este o politică de degajare care ar distruge tăria Apusului în schimbul unor promisiuni vagi de îmbunătăţire a situaţiei internaţionale şi o micşorare a tensiunii” (p. 368). Asemănător, în plan intern, a priceput perfect logica perversă a „liberalizării” în comunism şi s-a pronunţat ferm împotriva paliativelor: „Noi trebuie să ne opunem influenţelor comuniste de tip Tito sau Gomulka pentru că aceste influenţe pregătesc poporul pentru acceptarea dominaţiei ruseşti, în cele din urmă... Iată de ce politica de degajare şi «independenţă» parţială ŕ la Tito-Gomulka este foarte periculoasă «ŕ la long»” (p. 350). Mintea limpede şi conştiinţa curată sunt cele mai de apreciat în politică, dar rămân pentru Lumea de apoi, dacă nu sunt însoţite de un mod eficient de livrare. Raţiu şi-a dat repede seama că nu trebuie să se îmbete cu propria dreptate, aşa cum o făceau în epocă mulţi alţi exilaţi. Şi-a cultivat relaţiile nu doar cu mediile româneşti din întreaga lume, ci şi (sau poate mai ales) cu mediile politice şi jurnalistice occidentale. Întâlnirile cu membrii Camerei Comunelor ţineau de viaţa sa cotidiană, avea acces la miniştri, şi să reţinem că a discutat în particular cu Nixon (când încă era vicepreşedinte), cu Kennedy şi Lyndon Johnson (cu puţin înainte de a ajunge la Casa Albă).

Ca şi la primul volum, se cuvine să remarcăm treaba excelentă făcută de Stejărel Olaru (studiu introductiv, note şi ediţie). Practic, ne aflăm în faţa a două demersuri academice, îmbinate foarte bine: pe de o parte, lucrul pe manuscrisele lui Raţiu, pe de alta, cercetarea în Arhiva CNSAS, fructificată în studiul „Pe urmele lui Tony” şi în multe note de subsol, care pun informaţiile în oglindă. Istoricul a reuşit să reconstituie destul de clar, chiar dacă fatalmente parţial, subterana lumii lui Raţiu.

Singura mea părere de rău e că, după cum menţionează Nicolae C. Raţiu în prefaţă, „foarte mult material fără legătură cu România a trebuit să cadă sub tăişul sabiei editorului, altfel volumele ar fi fost cu cel puţin o treime mai lungi” (p. 5). Nu cred să fie vorba de vreo pudibonderie (mici întâmplări sau formulări picante au rămas în text), ci doar de economie. Mi-aş fi dorit să văd tot textul, nu doar din nedisimulată pasiune pentru cancanuri istorice, ci şi pentru că eu cred că ar fi adus autorului un plus de umanitate (acum are un aer british) şi i-ar fi ajutat pe cititori să se convingă de onestitatea lui. Poate că ar fi apărut mai clar şi doamna Elisabeth Pilkington Raţiu, acum doar o prezenţă discretă şi zâmbitoare.

După două volume publicate în 2017, sper că frecvenţa apariţiilor va fi păstrată. Nu de alta, dar am mari aşteptări în privinţa jurnalelor din perioada 1965-1989.