Am fost plin de speranţă, vreme de vreo douăzeci de pagini, până când prefaţa lui Bogdan Teodorescu s-a încheiat şi a început textul autorului de pe copertă, Alexandru Mamina, care nu ştiu ce şi de ce a vrut să spună. O să vă spun ce am înţeles.

Asemenea istoricilor menţionaţi şi a altora, nu neapărat istorici, care au avut ceva de zis în privinţa fenomenului, Alexandru Mamina crede că a fost vorba simultan de un spaţiu al libertăţii şi al propagandei. Dar, spre deosebire de cei mai mulţi, care văd libertatea lăsată participanţilor la cenaclu ca pe o supapă ori ca un mijloc de eficientizare a propagandei, domnia sa vede, dimpotrivă, acceptarea propagandei ca pe un preţ plătit de participanţi – în special de Păunescu – pentru păstrarea libertăţii, atâta cât a fost ea. De pe margine, tind să le dau dreptate celor din prima categorie, însă nu asta contează. Dezbaterea e necesară, iar polemicile sunt, cred, inevitabile, dar...

Alexandru Mamina îi etichetează pe cei cu care nu e de acord drept „diletanţi în materie de cercetare istoriografică” şi/ sau apreciază discursul lor ca „tributar clişeelor comune (propagandă, îndoctrinare), în sensul că subsumează realitatea unor scheme teoretico-ideologice prestabilite, fără să cerceteze ceea ce s-a recitat şi s-a cântat efectiv timp de aproape doisprezece ani la cenaclu” (p. 28). De acord, trebuie mers la text! Mereu la text! Dar, deşi pretinde că exploatează „materialul documentar”, autorul nu face decât să furnizeze o sută şi ceva de pagini de tabel cu titluri de cântece şi poezii (în total 2243; nu le-am numărat, merg pe încredere), ordonate cronologic şi grupate (discutabil) pe registre (afectiv-meditativ, naţional-istoric, umanist-contestatar, partinic, social şi generaţional, ludic, folcloric, clasic, internaţional şi... neidentificabil). Tabelul e întocmit pe baza înregistrărilor sonore şi a consemnărilor din revista Flacăra. Materialul documentar e completat cu o serie de interviuri (incluse în anexă, foarte interesante, însă puţin exploatate) cu participanţi la cenaclu şi cu ceva spicuiri din Arhiva CNSAS, folosite parcă pentru a chitui goluri şi pentru a întări zone fragile.

Lista de care am vorbit va servi, poate, unor cercetări viitoare, dar, deocamdată, nu spune mai nimic, deşi autorul pretinde că spune. Faptul că ponderea textelor din registrul partinic e redusă ar fi o dovadă că scopul nu era de a servi regimul. Dar, evident, nu doar acestea puteau fi purtătoare de mesaj propagandistic, ci toate celelalte, şi, mai ales, registrul naţional-istoric, că doar de aceea i s-a zis „naţional-comunism”. Aici, lucrurile se complică şi se îndepărtează de materialul documentar.

Ca istoric, Alexandru Mamina nu poate ignora anumite realităţi precum: transformarea cenaclului în spectacol şi scăderea calitativă a conţinuturilor, megalomania lui Adrian Păunescu şi personalizarea întregului fenomen, existenţa unor mesaje propagandistice, proslăvirea lui Ceauşescu. Totuşi, tinde să le minimalizeze, în aşa fel încât Flacăra să apară cât mai bine, cât mai puţin pro-regim şi cât mai mult contra. Pentru asta, dezvoltă un discurs care adesea poate indigna. Tema naţionalismului m-a făcut să ridic de cele mai multe ori din sprâncene. În primul rând, naţional-comunismul aberant e prezentat într-un mod greu de înghiţit: „comunismul nu a făcut decât să continue, în alţi termeni ideologici, o evoluţie structurală anterioară” (p. 312), „intrând în conjuncţie cu afinităţile publicului, care privilegia tradiţia luptei pentru libertate, unire şi independenţă pe filiera tradiţiei paşoptiste”; „nu societatea a fost infuzată de ideologic de regim, ci regimul şi-a însuşit reperele ideologice ale societăţii, propaganda oficială nefăcând altceva decât să cauţioneze şi să amplifice un imaginar istorico-naţional în fond liberal-democratic, aşadar un imaginar concurent...”. Mai mult, „în varianta sa ceauşistă, naţionalismul nu era unul exclusivist, antagonic [...], ci unul integrator în sensul comunităţii de interese a poporului muncitor” (p. 313). Mi se pare o prezentare a naţionalismului comunist luând de bun felul în care el însuşi s-a prezentat. La Cenaclul Flacăra, s-ar fi cultivat „exact această orientare de inspiraţie paşoptistă a naţionalismului” (p. 314), care ar fi reieşit „de altfel clar, pe lângă repertoriu, din mai multe afirmaţii ale conducătorului său”. Ca exemplu, ni se aduce „afirmaţia” lui Păunescu că 23 august 1944 a decurs firesc din 1 decembrie 1918, „cea mai minunată zi din istoria neamului”, şi din 24 ianuarie 1859 (p. 315). Paşoptism, paşoptism, dar „naţionalismul exersat acolo a susţinut o dinamică în discordanţă cu organizarea şi interesele regimului” (p. 326), iar „în tradiţia paşoptismului, naţionalismul promovat la Flacăra nu era incompatibil cu influenţele din străinătate”. Cenaclul „a contribuit la propagarea modelelor muzicale şi atitudinale occidentale şi în societatea românească”, astfel că, „în absenţa unei rezistenţe politice, folk-ul şi rock-ul au reprezentat în cazul românesc ipostazele cele mai semnificative ale aşa-numitei rezistenţe prin cultură...” (pp. 324-325). Şi, uite aşa, ajungem să găsim la cenaclu nici mai mult nici mai puţin decât „fermenţii morali ai Revoluţiei”. Lucrurile sunt prea ambigue, din multe puncte de vedere, pentru a fi expediate prin câteva vorbe (fie ele şi preţioase) în vânt. Numai pentru Alexandru Mamina sunetele lui Adrian Păunescu „nu lăsau loc de vreun echivoc ideologic”: „Omul nu poate fi înjugat. Omul este liber pentru că este eminamente frumos, pentru că prin conştiinţa lui se poate elibera de orice fel de asupriri” (p. 318). Curat clar, curat ideologic, curat „liberal”, curat „umanist luminist”.

Sper ca istoricii care s-au ocupat de Păunescu & Flacăra să comenteze mai în detaliu această carte. Îmi rezerv la final câteva rânduri pentru impresii personale. Am zis în titlu „circ” în loc de „cenaclu” pentru că mi se pare mai potrivit, din mai multe puncte de vedere. Odată cu ieşirea în aer liber, pe stadioane, cu lărgirea publicului, cu împestriţarea repertoriului, fenomenul a căpătat tot mai mult un aer de circ, păstrând legături tot mai firave cu ideea de eveniment literar-artistic. Apoi, deşi legăturile cu autorităţile comuniste sunt ambigue, e clar că ele au tolerat până la un punct Flacăra, tocmai pentru a lăsa populaţiei nişte circ, în vremea când pâinea era tot mai rară. În sfârşit, îmi permit nişte gânduri contrafactuale. Există aşa-numitele circuri ale foamei, construcţii care ar fi trebuit să devină uriaşe centre alimentare, în care „oamenii muncii” să se hrănească la comun. Dacă s-ar fi realizat, ele ar fi fost locurile în care lumea înfometată ar fi găsit ceva de mâncare, oricât de puţin şi de prost. Ar fi existat posibilitatea ca aceste monstruozităţi totalitare să fie valorizate pozitiv, ca mijloace prin care oamenii au reuşit să supravieţuiască, iar într-o formă extremă, chiar ca locuri ale belşugului. Directorul unui circ al foamei, chiar dacă ar fi administrat stabilimentul (şi) în interes propriu, ar fi putut fi considerat un erou pozitiv. Într-o altă optică, alimentându-şi cetăţenii în mod controlat, regimul i-ar fi ajutat să reziste şi, deci, le-ar fi făcut posibilă revolta. Cam aşa mi se pare că e prezentarea în lumină pozitivă a fenomenului Păunescu & Flacăra.