Printre subiectele în vogă în ultima vreme au fost România şi populismul. România, că de... s-au făcut 100 de ani de când s-a făcut ea mare... Destui istorici sau neistorici, români sau neromâni, s-au simţit datori sau au fost mânaţi să zică ceva cu această ocazie. Ca de obicei, în general s-a vorbit neserios, în clişee, falseturi, sofisme, contradicţii. În cabotinismul politico-academic general, s-au remarcat câţiva care, luându-se (prea) în serios, şi-au propus să dea „viziuni” asupra istoriei românilor, să găsească ei un fir, o idee, o cheie istorică a problemelor româneşti. Evident, n-au reuşit, pentru că nu se poate reuşi, dar nu mă lungesc cu asta...

Cu populismul e altceva. El preocupă acum lumea întreagă şi e clar de ce... Şi aici păcatul vine tot din tendinţa de teoretizare, de prindere a „fenomenului” într-o definiţie, într-un model, într-o tipologie, măcar. Să fim oneşti! De la marii Ionescu şi Gellner (Populism: Its Meanings and National Characteristics, edited by Ghiţă Ionescu and Ernest Gellner, London, New York, 1969) încoace, n-a reuşit nimeni. Au mai prins unii câte ceva, dar cei mai mulţi s-au ridicat deasupra realităţilor. Ca unul care şi-a frânt cât de cât neuronii prin bibliografia materiei, îndrăznesc să zic că avem o singură idee mare: populismele se caracterizează mereu prin apelul la un „popor” contra unei „elite”. Dar e o idee mult prea generală. „Popor” şi „elită” pot însemna multe şi între ele imaginarul/ discursul populist poate încâlci lucrurile în multe feluri. Aş tot perora. Nu mai zic decât că, după scepticul cronic care mă simt, populismele trebuie analizate cât mai rece şi cât mai din puţin. Doar aşa pot fi parate.

Cartea de care voi vorbi în continuare mi-a atras atenţia pentru că îmbină pornirile pomenite mai sus: face – sau, mai bine zis, vrea să facă – din populism firul istoriei româneşti de la Tudor Vladimirescu până... Am avut ceva reţineri chiar de când am văzut titlul. În primul rând, pentru că nu cred în încercările de a găsi istorii (atât de lungi) unor chestiuni care ne preocupă azi; duc prea uşor la răstălmăciri. Apoi, nu mi se pare potrivită sintagma „populism românesc”; îmi sună ca şi cum ar exista o constantă care particularizează un curent românesc, ceea ce nu e cazul. Se vede şi din carte că, în fiecare epocă, pot fi sesizate diverse populisme – de multe ori, în concurenţă – şi niciunul nu e complet original. Populismele, chiar dacă toate asemănătoare, sunt toate diferite, măcar pentru că exploatează chestiuni şi circumstanţe particulare. Ca de atâtea ori, m-au incitat prezentările (cam de referat de teză de doctorat) de pe coperta a IV-a: „carte impresionantă ca rigoare academică” (Vladimir Tismăneanu) şi „construcţie metodologică riguroasă” (Cristian Preda). Să vedem!

După o rapidă (dar sănătoasă!) trecere în revistă a „eforturilor ştiinţifice (s. M.G.) de clarificare a conceptului” (p. 9), pornim prin istorie. Mai întâi, Tudor cu a lui „patria este popolul, iar nu tagma jefuitorilor!”. Recunosc că şi eu aş fi simţit aici niscaiva „protopopulism”. Dar tot aici am avut, prima oară, impresia că autorul vorbeşte prea lejer, aduce lucrurile din condei, face efecte: discutând puţintel despre limbajul lui Tudor, găseşte că e „un amănunt demn de reţinut” că revoltatul foloseşte „termenul neologistic, cult popol, nu pe cel acreditat în limba vorbită: popor”. Nu prea ştiu cum era limba vorbită atunci, dar promit să reţin! Şi, pe lângă popol, „utilizează şi sinonimul norod”, cuvânt „desuet deja la 1821” (p. 20). Fie, dar înseamnă că s-a înzdrăvenit repede, de vreme ce, cinci ani mai târziu, în a sa Însemnare..., boier Dinicu îl folosea de vreo... 90 de ori. Mă rog... sunt cusurgiu, ştiu! Cam agasat de adjective (unele parcă depuneri naţional-populiste), am avansat în paginile şi deceniile următoare ca să aflu că atunci „când se va manifesta în formele lui clasice, populismul românesc va face rar apel la considerentul religios, cel economic şi cel politic primând consecvent” (p. 27). Mă mai întreb doar care au fost „formele lui clasice”? Şi ce să însemne pentru autor „clasic”? Am aflat ceva mai încolo că există un „germene al populismului clasic de mai târziu” (p. 50) la Gherea, dar mai târziu tot nu m-am luminat.

Am mers mai departe, ridicând cred o sprânceană, când n-am găsit nimic despre C.A. Rosetti, tânărul Brătianu, Carada, Candiano-Popescu şi alţi „roşii” care, în numele Boborului, au vrut, în jurul lui 1870, să-l trimită la loc în Germania pe principele Carol. Am ajuns direct la „adevăraţii propovăduitori ai populismului, cei care i-au dat amploare şi rigoare doctrinară” (p. 27) – e vorba de Gherea şi de Stere, prezentaţi pe destule pagini, nu foarte sistematic şi pe alocuri patetic: „ce i-a mânat pe aceşti oameni să încerce experienţa aspră a sărăciei care i-a dezumanizat pe atâţia alţii... să rămână fideli «poporului» (recte celor de jos) toată viaţa?”... „Un idealism...? Poate. Mai sigur, un complex de culpabilitate, jena arzătoare, greaţa cumva sartriană de a trăi în bine şi lenevie...” (p. 29). Dacă celor doi le-a fost sau nu greaţă sau dacă, en tant que prophčtes, se gândeau la Sartre, nu ştiu şi nu-mi pasă. Muritori de foame n-au fost, dar şi asta puţin importă. Că au fost populişti nu se poate nega şi nici că au avut organ teoretic. Dar „rigoare doctrinară”? Vorbim pe texte, dacă vreţi! De amploare nici nu poate fi vorba, căci populismul lor, vânturat prin gazete, nu prea a ajuns la popor. „Asprul, netranzacţionalul Stere” (care, totuşi, „conciliase abil comandamentele politicianiste ale burgheziei liberale... cu preceptele populiste”, p. 59) mi-e şi mie un personaj simpatic, dar n-aş putea zice că În preajma revoluţiei a „rămas până azi un reper esenţial în evoluţia epicii româneşti” (p. 30).

Urmează ţărănismul, curentul cu mamă colectivă şi mai mulţi taţi: „Pe linie maternă, ascendenţa ţărănismului e certă – ţărănimea. Paternitatea lui e însă multiplă. Din ecuaţia lui genetică nu poate fi exclus N. Iorga...” (p. 93)... În continuare, nu prea am priceput cine ar mai putea fi adăugat; poate „generalul Averescu, populist din instinct”. Pe asta nu ştiu de unde a aflat-o, căci, în apropiere, menţionează Memoriile lui Argetoianu, în care generalul apare, dimpotrivă, ca un vanitos lipsit de instinct politic. Din toată plimbarea prin varii texte cu caracter teoretico-programatic nu prea se vede clar „populismul agrarian”. E acolo, dar foarte estompat, pentru că autorul nu prea intră pe „retorica demagogică” (p. 138). De acord că „nu discursul îl face, sau nu singur, pe populist” (p. 287), dar, uneori, îl face.

Şi ajungem la legionarism, în privinţa căruia autorul adoptă teoria falsă, periculoasă (unii ar zice chiar legionaroidă) a originalităţii. Să fie el „forma clasică” a „populismului românesc”, cea care lasă religia mai de margine, scoţând în faţă politicul şi economicul? Nu prea are cum, căci „legionarismul a fost o construcţie spirituală şi politică” sprijinită „pe o ideaţie şi un fel de a fi în lume de sorginte autohtonă” (p. 159), „singurul filon naţionalist cu fundamente în religia, mitologia şi imagologia românească” (p. 153). Pentru a susţine asta sunt puse la grămadă diverse informaţii, răsvehiculate, luate de la mulţii care au scris pe temă, dar nu de la Z. Ornea, Armin Heinen ori Leon Volovici. Ce să mai zic de Roland Clark sau Oliver Jens Schmitt? Nu prea e nimic de luat în serios în zonă. Dar portretul făcut lui Codreanu merită citat: „tânăr provincial necunoscut, fără antecedente familiale care să-i favorizeze ascensiunea (doar un tată deputat şi un naş, şef de partid, deputat, decan, n. M.G.), ambiţios şi sărac ca Rastignac, dar inventiv, meticulos, calculat ca Julien Sorel, în linia căruia îmbina, de altfel, roşul şi negrul” (p. 154). Dumnezeu să-l ierte, că are de ce!

Cam ăsta a fost traseul. Finalul interbelic e prezentat ca un eşec al tuturor populismelor, pentru că nu au reuşit să rezolve chestiunea agrară. Nu e fals, dar nici nu se poate ignora faptul că unul mai puternic (şi nu străin de populism) le-a dat tuturor în cap, cam ca peste tot în Europa.

Din 1938, sărim în 1990, cu foarte puţină plimbare degeaba (nu ne arată, cum promite, în ce fel naţional-comunismul e „matricea naţional-populismului” de azi). Pentru că nu a mai putut (ştim şi noi cum e cu deadline-urile) sau nu a mai vrut să scrie ceva şi despre regimul comunist, autorul a băgat un text de scăpare: „a vorbi despre populism sau chiar despre naţional-populism în România comunistă ar fi... riscant”, pentru că regimul „s-a revendicat neîntrerupt de la marxismul ortodox” (p 216). Nu văd logica, dar să zicem că înghit găluşca, deşi măcar despre populismul comuniştilor în anii ’44-’47 trebuia zis ceva.

Despre vremea noastră cu populismele ei nu comentez, pentru că inevitabil aş „da-o pe politică”.

Una peste alta, avem de-a face cu o carte-ghiveci, în care sunt puse la grămadă câte în lume şi în istorie, inclusiv banalităţi (atenuantă: pe alocuri pare scrisă pentru un public din afară – se simt şi din topică şi vocabular unele posibile traduceri), erori, asocieri/ interpretări forţate. Pot exemplifica la cerere. Am scris ce-am scris din două motive: (1) această tratare haotică a populismului e riscantă, poate duce la banalizarea lui şi/ sau la scăderea vigilenţei; (2) cartea are bună vizibilitate şi poate crea publicului larg impresia că aşa se scrie istorie în România.

De acord că, azi, „absent la suprafaţă, la o primă vedere superficială, el [populismul] continuă a se scrie în subtextul discursului politic dominant” (p. 20) şi că „dispariţia lor [a partidelor populiste] momentană de pe eşichier a permis discursului lor să ocupe centrul scenei” (p. 288).