Poezie

Scrisoare

(1976)

Prin sat nimic nou, tot cum ştii, astăzi ultima zi

din februarie fulguie de zăpadă, pe la soru-ta Gica

e bine,

ei şi-au cumpărat o maşină Dacia,

una albă ca laptele, Petrişor conduce bine fiind calm,

de data aceasta Steluţa a fătat trei iezi

încă îi mai ţinem, peste noapte, în casă,

tu cum o duci cu şcoala? să ai grijă

să nu cumva să răceşti sau să te faci de râs pe acolo,

îţi trimitem, deocamdată, o sută de lei,

între timp fulguiala s-a înteţit,

am auzit că unchiu’ de la Imoasa

–  pe care l-a tăiat trenu’ – trage să moară,

saracu’ de el

şi-a făcut – din două burlane de sobă – picioare

pentru  a fi tot în frunte şi pe lumea cealaltă,

mugurii au planuri frumoase cu pomii,

din păcate nu ne slăbeşte de două săptămâni gerul,

asta e situaţia, vezi cum

cheltuieşti banii şi să te comporţi aşa cum vi se cere.

Înserări  de toamnă

A te obişnui cu sensul propriei vieţi

aşa cum te obişnuieşti cu fumăraia din crâşmă,

în mohorâtele seri ale toamnei,          

unde bărbaţii discută, beau, trag din ţigări şi pleacă, 

de fiecare dată, mai furioşi decât au venit,

sau cu obiectele dintr-o cameră de hotel

– dulapul, veioza, perdeaua, cuvertura, oglinda – , 

cu întreaga ei configuraţie şi, respectiv,

cu ceea ce zăreşti de la fereastră: o stradă, un turn,

o grădină

sau câte-o fată plutind pe rotile, uşoară, ireală, străvezie.

A izbuti să-l vezi pe Dumnezeu

în vatmanul – cu mustăţi şi şapcă de benzinar –

în timp ce coboară, furios, din tramvai

pentru a-l  reconecta

la sursa electrică a celor două fire de sus.

A dori să fii iubit de-o femeie atât de mult

încât să se viseze, mereu,

preschimbată într-o leoaică tânără

ce desenează figura îmblânzitorului ei pe nisip

şi pe care, după aceea, o mângîie,

evlavioasă. O linge. O spală. O sfinţeşte.

Iluzii.  Vise. Utopii. Arăm şi semănăm

cu boabe de grâu,

o coajă uscată – şi tot mai subţire – de pâine.

Basm

Lui Cezar Baltag, in memoriam

Unde şi unde o văduvă încă tânără. Unde şi unde

o baltă,

un pod, o ruină. Vine, adusă de vânt, o pasăre

şi-ţi dăruieşte o cărticică neagră,

iar după aceea începe să cânte – aşezată, în apropiere,

pe-o creangă.

Vine dinspre miazănoapte un cal şarg, înaripat,

şi-ţi cere să cauţi, printre lucrurile magice

din urechile lui, o năframă. Unde şi unde o vamă

unde doarme un şarpe, unul cu o stea sclipitoare

în frunte –

şi câte-un lan de cânepă verde

unde stau ascunşi, în timpul zilei, îngeri,

de parcă lanul de cânepă ar fi o biserică. Încotro?

te întreabă, mirat, aliorul. Încotro?

te  întreabă omagul,

păpădia, ţintaura şi urzicile rele, drăcuindu-se mereu

între ele.

Ai grijă să nu ţi se fure năframa când dormi:

te sfătuiesc, întristate, floricelele căzute, în timpul

nopţii, din pomi. Ai grijă să nu uiţi să citeşti,

cu glas tare, din carte,

când vei simţi că ţi-e teamă să mergi mai departe.

Din sfânta cărticică,

întâlnind o femeie – una foarte frumoasă, dar care

te aşteaptă jumulind o găină pestriţă. Unde şi unde

o vamă unde doarme un şarpe.

Unde şi unde un deal – unde se roteşte o pajură.

Scrisoare către Sfântul Pavel

,,Când eram copil,

vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam

ca un copil, dar când  m-am făcut mare

am lepădat ce era copilăresc’’. Am trădat-o pe mama,

spre a mă lăsa biciuit de femei cu biciuşca lor de miere.

Dintr-un arbore ce-şi înfigea rădăcina în cer

                              am ajuns un copac răsucit, noduros,

un copac răsărit din ţărână.

Un alt chip  – unul de pământ, pământiu –

îmi apare înainte când mă privesc în oglindă:

                                            un călător venit de departe

şi căruia nu-i cunosc înţelesul graiului.

                               Eram copil şi simţeam ca un copil.

Eram copil şi gândeam ca un copil. Şi iată-mă, acuma,

aidoma celui rămas, în miezul iernii, fără casă,

aidoma  celui rămas, în miezul iernii,

                                                   fără încălţări de iarnă,

într-o luncaviţă închiriată de câteva mâţe sălbatice 

sau într-o ţară unde străinii  

                           sunt alungaţi de locuitorii ei, cu pietre. 

Îmi este tulburată inima înlăuntrul meu

de copac noduros.

                                    Îmi este mâhnit duhul în mine

cum într-un copac răsărit din ţărână,

                                           într-un loc plin de gunoaie,

şi mă gândesc

la tot ce-am lepădat cum la o pierdere nespus de mare.

Ochii de pe aripile fluturilor

De ce mai vine omul pe lume, dacă trebuie să plece,

atât de repede, înapoi?

Văd cu ochii de pe aripile fluturilor, de mai multă vreme,

şi aud cu scorbura tot mai adâncă a unui plop.

De ce mai vine omul pe lume:

doar pentru frumuseţea – aproape mistică –

                                                            a câtorva primăveri,

doar pentru câteva amenzi, pe care este mai bine

să le plăteşti în 24 de ore,

şi nişte petreceri cu lăutari şi femei în haine de gală?

Cât mai am eu de scris?

Cât mai am eu de trăit?

De aceste întrebări

este însoţită peste tot nepotolita mea sete de viaţă.

O pulbere negativă, eretică, o cenuşă nebună

vor ajunge, negrele stări, într-o zi, 

pe care le trăiesc la gândul absurdei întoarceri

în pământ. În ţărâna din care am fost zidiţi. 

În mod sigur,

dacă ar fi fost să fiu, pe aici, un cocoş,

întregul sat

ar fi băltit, zile de-a rândul, în sânge,

după tăierea mea, pe butucul de lemn, cu toporul.

Crinul din mâna ei

Într-o duminică s-a stins mama

şi tot într-o duminică am văzut, pentru întâia dată,

un cerb – unul cu pielea de pe gât jupuită –

în piscul încă verde al existenţei mele: Realitate.

Ruşinoasa lucrare a bărbatului asupra femeii,

ruşinoasa lor comuniune sub acelaşi cearşaf: Realitate.

Un mort ce se plânge, de trei ani, în mormânt,

din pricina picioarelor:

de ce nu-i mai sunt de ajutor

şi de ce îl dor în continuare, când plouă?: Realitate.

Şi fetele chicotind mereu, din te miri ce,

cât este ziua de lungă,

şi care, aflate la ciclu, umplu, de trei ori pe zi,

cuva toaletei 

cu sânge şi tampoane de vată: Realitate.

Un cârd de bâtlani în preajma unui lac îngheţat.

Un bordel în care se aud ţipete.

Ia spune-mi, Realitate – dar să fii sinceră! –

de ce te prefaci într-o umbră, adesea: o umbră

ce-mi sparge, noaptea, târziu, geamul, 

şi care, ajunsă astfel în odaia în care dorm,

îşi ţine, un deget pe buze,

iar crinul acela din mâna ei seamănă cu o sabie.