Plânsul lui Aerostate
de Mircea Bârsilă
Aerostate plângând (Editura Tracus Arte, 2010) marchează o radicală schimbare tematică în lirica lui Traian T. Coşovei. Poetul a renunţat la ironia directă, la galanteria ludico-sentimentală de altădată şi la plăcerea de a fantaza în scopul ,,reabilitării realului din interiorul imaginarului. De la starea de spirit, ce susţinea aşa numita bucurie a scrierii, accentul a fost mutat pe mesajul de factură contestatară. Afirmaţia aceasta suscită o necesară nuanţare: acum, Traian T. Coşovei nu mai contestă, direct sau indirect, anumite modalităţi şi orientări lirice anterioare optzecismului, ci chiar realitatea care impune, prin legile ei inexorabile, acceptarea şi asumarea eşecului existenţial. Revoltele actuale sunt tensionate, într-un nou registru iconic, de valenţele lor metafizice. Frecvenţa unor motive precum întunericul, sfârşitul, moartea (,,Ultimele stele s-au stins, luminile aeroportului au dispărut în întuneric,/ până şi becurile chioare de la bodega de peste drum/ au tăcut semn că lăutarii plecaseră./ Era liniştea întunericului descheiată la şliţ/ şi o curioasă frenezie de a savura absenţa luminii/ ca şi cum ai rupe din codru o rămurea cu codru cu tot.// Un fel de all inclusive pe care ţi-l oferă moartea/ înainte de a-ţi arăta dormitorul şi panopliile învingătorilor/ spânzurând leneş de pereţi.// Sunt singur în cameră şi mi-e frică de alţii ca mine; Oglindă, 50, s.n.), umbra, frica, frigul, tăcerea, pulberea, crucile (şi altele din acelaşi registru al imaginarului) este justificată de percepţia presiunii crepusculare a timpului ireversibil.
Întunericul este, în egală măsură, şi ameninţător, întrucât aparţine nesfîrşitei nopţi pe care o aduce sfârşitul (într-o sală îndestulată de fluierături, huiduieli şi ovaţii,/ vreau să aştept căderea definitivă a întunericului; p. 38; Care este amintirea/ care ţi-a pus la mâini brăţările întunericului?; p. 40), dar şi protector, în varianta sa eufemistică: Îmi e frică de întuneric/ Pentru că e singurul loc/ în care mă simt în siguranţă.// Eu şi întunericul din jurul meu:/ adică sunt sigur de singurătatea mea.// aşa gândea Aerostate/ plângând/ prin ploile rozalinde/ ca un vechi pacient al primăverii. (Întunericul din jurul meu, p. 80).
Problematica declinului şi dramatismul cu care este trăită implică, sub semnul solidarităţii mitice a femeii cu apa, atât sentimentul unei inevitabile scufundări în nefiinţă, precum în noianul acvatic (era întuneric, eram singuri, eram liberi/ pe puntea Titanicului sufletului tău p. 55), cât şi teroarea unor înţelesuri (din care lipseşte lumina) şi a umbrei ce, în numele nocturnităţii constitutive fiinţei noastre, pune întrebări esenţiale şi, evident, fără răspuns, referitoare la misterul naşterii şi la întoarcerea vieţii în enigmatica nefiinţă: Dar până unde poate ajunge umbra unor înţelesuri/ din care lipseşte tocmai lumina? Până unde neînţelesul? /[...]/ Dar umbra nu e doar o întunecare a sinelui, umbra pune/ întrebări:/ Voi de unde veniţi? Voi unde vă veţi întoarce? (Întoarcerea, p. 49). Desigur, aceste obsedante întrebări vizează uitatul statut al nefiinţei: acela de izvor al tuturor celor ce se află în lume şi de loc unde toate se întorc la sfârşitul veleatului. (Dintr-un astfel de unghi, nefiinţa nu este opusul fiinţării).
Însingurarea, amintirea (dar şi uitarea), tăcerea, mocirla şi mătasea broaştei (din cerul gurii!) sunt embleme ale rupturii de vârsta solară, ale unui anotimp confuz, crepuscular, dezolant. Viziunile grele, dure, chiar groteşti, trăite sub presiunea noii vârste, şi rostirea cu deschideri biblice reflectă sentimentul deşertăciunii lipsite de remediu şi, implicit, revolta celui derutat de trădarea realităţii şi de surprinzătoarea modificare a fostului raport benign dintre real şi imaginar: Priveşte înainte, învăţătorule: e numai pulbere, e numai/ risipă/ şi toţi avem o mocirlă în cerul gurii/ din care numai mătasea broaştei/ tresare într-o bunăvoinţă a vorbirii./ Scârba de sine şi uitarea de cel care te priveşte peste/ umăr/ totuna îmi par: mâinile legate în semn de amintire,/ crucile înşirate pe dealuri triumfale, execuţiile publice / priveşte înainte, tu, învăţător al nostru (Ziua de ieri a uitat); Noi nu ştim să zburăm, dar am învăţat să înotăm/ Într-un ospăţ nesfârşit la care ne mâncăm morţii/ până la măduva dulce a uitării (Suflete mici). Unde este, acum, poetul înzestrat cu harul imaginii graţioase [...], melancolic şi tandru, sentimental şi plin de umor din vremea Poemelor siameze? Poetul emoţiilor decorative şi al simţirii stilizate? (aceste aprecieri, desigur, juste, aparţin lui Nicolae Manolescu).
Dezolanta stare de aşteptare este tensionată de tainice semne aparţinând referenţialului de sorginte magică (Toţi s-au gândit că era cât pe ce să li se întâmple o minune/ mai ales că animalele din ogradă dăduseră nişte/ semne.../ Care cu potcoava, cu secera, care cu vârtelniţa, canciocul ori ciocanul, / Cu glasul, toba, râşniţa sau trompeta detaşamentului de iscoditori de munte; Semne), celui oniric (A venit şi ziua când am avut aceeaşi umbră,/ când vântul iute de noiembrie, supranumit crivăţ/ A ridicat dobitoacele la cer cu acoperişul ieslei cu tot./ Dulgherii, pietrarii cu uneltele lor cu tot. Şi a fost/ linişte/ pe acoperişul lumii; cu lume cu tot (Ritual de toamnă) sau celui mistico-creştin: Iată-l cum ne loveşte cu blândeţe spinarea/ cu aceeaşi nuia cu care căutase în zadar apă, pâine sau vin (Domnul învăţător).
În noua viziune a lui Traian T. Coşovei, lumea este o scenă în care eşecul personal, în latura sa metafizică, este dublat de decăderea socială a iubitei sale patrii unde bătaia de joc a devenit sport naţional (Notă de plată, p. 86). Dacă în textele civice tonul este în genere elegiac, în ceea ce-l priveşte, confesiunea exprimă un febril refuz al acomodării stoice la inevitabilul context fiinţial. Generată de conflictul cu timpul, suferinţa dobândeşte, adesea, coloratura tăgadei şi a răzvrătirii.
La fel ca Mopete, personajul din poezia lui Mircea Ivănescu, Aerostate este un alter-ego al poetului. Pe acest bătrân, ce şterge plângând oglinzile/ cu care Arhimede a incendiat corăbii (Specialiştii ploii, p. 53) şi care putea descifra cu lacrimile lui/ toate tratatele de matematică şi alchimie (Aerostate râde, p. 24), propriul plâns, sub cupola biografiei înfiorate de felurite avertismente thanatice, îl umanizează, fapt ce ilustrează, în subsidiar, simbolica umanizare a eului liric.
Într-un climat psihologic marcat de friguroasa proximitate a sfârşitului, noua tematică a poeziei lui Traian T. Coşovei şi, implicit, apelul la un imaginar al vulnerabilităţii participă la realizarea unei viziuni lirice orientate spre sinceritate sau, mai bine spus, spre deteatralizarea stării poetice.
Sub aspect formal, Aerostate plângând păstrează multe dintre atributele specifice discursului poetic impus de Traian T. Coşovei: mobilitatea imaginaţiei, fluenţa versurilor, amestecul baroc al imaginilor în interiorul fiecărui poem, verva şi spontaneitatea scriiturii. Respectivele virtuţi se subordonează, de data aceasta, unui alt tip de mesaj, poetul acordând, în noua sa carte, o atenţie specială semnalelor ce anunţă intrarea într-un nou regim existenţial acela al declinului şi, respectiv, scandalul sfârşitului.
|
|